Democrația și dreptul sacru al prostiei

Am scris la un moment dat un articol despre votul cenzitar, în care am ezitat să spun că dacă i se dă oricărui prost dreptul democratic să voteze n-ar trebui să ne mai plângem că suntem conduși de oameni obișnuiți, ca aceia care merg agale pe stradă și care, când sunt „decăzuți” din demnități, nu se bate sectorul privat să-i angajeze consilieri, ci riscă să devină șomeri.

Sigur că ezit în continuare, și de aceea apelez iarăşi la Umberto Eco, care are curajul să afirme că televiziunea și internetul au promovat idiotul satului: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la birt, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel.”¹

Ba chiar imbecilii ajung să aibă și lideri tineri, pe care-i vedem cum ridică nivelul cultural la TV. Dar mai importantă e problema democrației, observată de Aristotel: dacă cineva e egal dintr-un punct de vedere, ajunge să fie egal din toate².

Aici merită să adăugăm și observația lui Gustave Le Bon: masele, odată convinse de o idee, nu mai disting între adevăr și eroare, iar judecata critică dispare. În Psihologia mulțimilor el spune că pentru individul pierdut în mulțime, egalitatea devine un fel de dogmă, iar autoritatea numerelor capătă aura unei credințe. Tocmai de aceea, avertiza Le Bon, democrația riscă să transforme opinia colectivă în adevăr absolut, chiar și atunci când aceasta se sprijină pe iluzii sau pe erori³.

Și Einstein s-a exprimat asupra chestiunii: „Două lucruri sunt infinite, Universul şi prostia umană, şi nu sunt sigur cu privire la Univers.”⁴ La fel, George Carlin spunea cu ironie: „Gândește-te cât de prost este omul mediu și amintește-ți că jumătate dintre oameni sunt și mai proști decât atât.”⁵

Însă e la fel de nociv să lași proștii să se îmbogățească, după cum lași democrația la îndemâna unor persoane cu un nivel cultural precar. Mark Twain spunea: „Prostia este mai periculoasă decât ignoranța, pentru că ignoranții știu când să se oprească.”⁶ Iar Voltaire avertiza: „Prostia este o boală curabilă, dar prostia în masă este contagioasă.”⁷
Ambrose Bierce, în „Dicționarul Diavolului”, scria cu aciditate: „Prostia este o binecuvântare pentru că îl face pe cel care o posedă mulțumit cu sine.”⁸ Iar Schopenhauer era mai direct: „Prostia este un obstacol de netrecut pentru cultura interioară.”⁹

Cât sunt de troglodiți se observă după pozele cu plaje de vis, care vădesc că se bucură „dacă e peisage”, după cum suna replica din „Astă seară dansăm în familie”, ocazie ce-mi amintește de afirmația lui Ion Țiriac potrivit căreia preferă un hoț unui prost. Dar o evoc doar ca să subliniez că, la noi, problema e că și proștii fură. După care vin analiștii să producă argumente care să explice evoluțiile macro, numai să nu se vorbească de prostie.

Iată deci hiba: miliardarul face o împărțire între hoți și proști, de parcă la noi ar fi furat doar primii. Când fură cineva cu deficit educațional nu-și pune problema nici cât fură, nici de unde.

În fine, a patra lege a imbecilității umane, a lui Carlo M. Cipolla, arată că deștepții subestimează mereu potențialul distructiv al proștilor¹⁰. Această intuiție trimite din nou la Le Bon, care arăta că în mase se acumulează o forță imensă, dar o forță lipsită de rațiune, ce se manifestă adesea doar prin distrugeri¹¹. De aceea e o problemă când suntem conduși de oameni de rând. Dar la fel de mare e paguba produsă de proștii lăsați să se îmbogățească. Nu e musai să fie hoți ca să dăuneze societății - de multe ori, prostia pură e suficientă.

Și, pentru a înțelege mai bine, Le Bon adăuga că mulțimea, odată organizată, nu mai gândește, ci reacționează. În ea, individul dispare, iar responsabilitatea personală se evaporă. Omul cultivat, singur, poate judeca limpede; în grup, se supune instinctului primar și devine capabil de acte la care nu s-ar fi gândit niciodată în solitudine. Tocmai de aceea, spune Le Bon, democrația universală - întemeiată pe puterea numerelor, nu pe cea a valorii - riscă să nu ridice nivelul politic, ci să îl degradeze¹².

(material de opinie apărut inițial în Revista Biz)

Bibliografie

Umberto Eco, Pape Satàn Aleppe. Cronache di una società liquida, Bompiani, Milano, 2016.
Aristotel, Politica, traducere de Șt. Bezdechi, București, Editura Științifică, 1965.
Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, traducere de D. Crăciun, București, Editura Antet, 1995.
Albert Einstein, citat în Alice Calaprice (ed.), The New Quotable Einstein, Princeton University Press, 2005.
George Carlin, Brain Droppings, Hyperion, New York, 1997.
Mark Twain, Following the Equator, American Publishing Company, 1897.
Voltaire, Dictionnaire philosophique, Paris, 1764.
Ambrose Bierce, The Devil’s Dictionary, Neale Publishing Company, 1906.
Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înțelepciunii în viață, traducere de A. D. Xenopol, București, 1900.
Carlo M. Cipolla, Allegro ma non troppo, Bologna, Il Mulino, 1988.
Gustave Le Bon, Lois psychologiques de l’évolution des peuples, Paris, 1894.
Gustave Le Bon, La Révolution française et la psychologie des révolutions, Paris, 1912.