Turnul Babel n-a căzut: aramaica, prima „engleză” a lumii

Poate suna forțat, dar Isus Hristos vorbea, într-un anumit sens, engleză. Nu limba de astăzi, ci echivalentul ei funcțional. Pentru că engleza nu este prima limbă globală. Doar cea mai recentă.

Dacă a existat o „primă limbă globală” a istoriei, analogă rolului pe care îl joacă astăzi engleza, aceasta nu a apărut în birourile Comisiei Europene sau în comunicatele Băncii Centrale Europene, ci mult mai devreme, în spațiul Orientului Apropiat.

Cu mult înainte ca engleza să devină reflexul aproape automat al globalizării, acest rol a fost îndeplinit, vreme de secole, de aramaică — o limbă care a funcționat ca o infrastructură invizibilă a lumii antice.

Originea ei coboară în primul mileniu î.Hr., în familia limbilor semitice nord-vestice. Inițial idiomul unor triburi arameene din Levant, aramaica capătă o forță neașteptată în momentul în care este absorbită de mecanismul unui imperiu: Imperiul Ahemenid. Între secolele VI–IV î.Hr., devine limbă de cancelarie, standard administrativ, instrument de lucru între provincii care nu aveau nimic în comun — nici etnic, nici lingvistic, nici cultural.

Această standardizare nu era un detaliu tehnic, ci o revoluție tăcută. Pentru prima dată, un imperiu funcționa printr-un cod comun stabil, care permitea circulația rapidă a ordinelor, a taxelor și a informației. Aramaica nu simplifica doar comunicarea — reducea costurile guvernării. Era, în sens profund, o tehnologie instituțională. Un protocol care reducea fricțiunile unui imperiu întins pe trei continente. Atât.

Aici e cheia: nu identitatea creează o limbă globală, ci utilitatea ei. Aramaica nu aparținea cu adevărat nimănui și tocmai de aceea putea fi folosită de toți. Era o interfață imperială. Exact asta este astăzi engleza în instituțiile europene,unde, indiferent de dezbaterile despre identitate, documentele continuă să circule într-un cod comun.

Discuția devine aproape ironică dacă o mutăm în prezent. După Brexit, întrebarea părea legitimă: ce limbă va rămâne în Uniunea Europeană? Franceza, cu prestigiul ei istoric? Germana, cu greutatea economică? Sau poate o utopie precum Esperanto?

Răspunsul real a fost mult mai puțin spectaculos și mult mai previzibil. Engleza nu a plecat nicăieri.

În birourile Eurostat, în rapoartele despre inflație, șomaj sau PIB, în discursurile tehnice și în notele interne, limba engleză a rămas dominantă. Nu pentru că ar mai avea un imperiu în spate, ci pentru că este deja infrastructură. Funcționarii din Polonia, Italia sau Cehia nu o folosesc din loialitate față de Regatul Unit, ci din eficiență. Exact cum scribii persani nu deveniseră arameeni.

Iar președintele francez, Emmanuel Macron, nu a putut decât să observe, cu realism, că Victor Hugo — care visa la o Europă francofonă — ar fi probabil dezamăgit astăzi. Prestigiul nu poate înlocui infrastructura.

Conceptul e simplu: o lingua franca nu se impune prin identitate, ci prin utilitate. În Antichitate, aramaica făcea posibilă circulația ordinelor și a ideilor între provincii. Astăzi, engleza face același lucru între state cu istorii și orgolii incompatibile.

Istoria religioasă întărește această perspectivă. În perioada celui de-al Doilea Templu, aramaica devine limba cotidiană a multor comunități evreiești, coexistând cu ebraica sacră într-o diglosie clasică. În acest mediu a predicat Isus Hristos, iar expresii precum „Talitha koum” („Fetiță, ție îți zic, scoală-te!” — Marcu 5:41) sau „Eloi, Eloi, lama sabachthani” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” — Marcu 15:34) rămân mărturii ale unei limbi vii, accesibile.

Fragmente din Daniel și Ezra sunt redactate direct în aramaică — semn că limba depășise deja rolul administrativ și devenise vehicul cultural.

Dar istoria limbilor evreiești nu se oprește aici. Dacă aramaica a fost limbă de convergență, diaspora produce contrariul. Idiș și ladino sunt exemple clasice, dar nu singurele.

Karaima oferă un caz aparte: o limbă turcică vorbită de comunități evreiești karaite din Europa de Est. Nu derivă din aramaică, dar reproduce același mecanism — o identitate religioasă exprimată într-un mediu lingvistic local.

În alte zone, procesul merge și mai departe: de la arabă iudeo-maghrebiană în Maroc la ge’ez și amharică în Etiopia, limbile diasporei nu unifică, ci reflectă adaptarea locală.

Aici se vede diferența fundamentală: aramaica și engleza sunt limbi ale circulației. Limbile diasporei sunt limbi ale identității.

Asemănarea esențială dintre aramaică și engleză este că nu se retrag odată cu puterea politică. Ele rămân acolo unde devin indispensabile. Iar Andre Agassi devine, aproape ironic, o punte simbolică: de la aramaica strămoșilor săi asirieni la engleza globală a prezentului.

Dar poate cea mai importantă lecție vine chiar din Brexit. O limbă globală nu părăsește spațiul în care a devenit infrastructură. Legăturile create de utilitate sunt mai rezistente decât deciziile politice.

Concluzia nu este că aramaica ar fi literalmente „prima engleză”. Ci că există un tipar. O limbă devine globală atunci când încetează să mai fie a cuiva și devine a tuturor.

Turnul Babel nu a dispărut niciodată. Doar că, din când în când, istoria găsește o limbă care îl face să funcționeze.