Pe o piaţă liberă, concurenţa devine cel mai dur profesor. Cine nu învaţă, pierde. Cine nu se adaptează, falimentează. Antreprenorul se reinventează constant, citind din mers schimbările pieţei şi preferinţele consumatorilor. Competenţa se vede în recrutarea managerilor, în cultura organizaţională, în capacitatea oamenilor de a lua decizii rapide în momente de criză.

Dar asta rămâne o excepţie în lumea de azi. Economia globală trăieşte într-un pseudocapitalism etatist, în care marile corporaţii se bucură de privilegii, protecţie şi „asigurare” din partea statului mai mult decât cetăţenii vulnerabili. Din această îmbrăţişare se naşte o hibridizare: corporaţii cu inerţia agenţiilor publice. Deviza lor nu mai este „inovează şi gândeşte”, ci „execută şi nu cerceta”.

Mats Alvesson şi André Spicer descriu fenomenul în The Stupidity Paradox (2016): marile organizaţii cultivă „functional stupidity”, adică gestionează conformismul. Angajaţii se recompensează nu pentru gândire critică, ci pentru disciplină birocratică. Rezultatul? Entităţi fragile, dependente de decizii mecanice, în care erorile şi fraudele circulă nestingherite pe lanţul ierarhic. Nassim Nicholas Taleb numeşte această structură „fragilă” prin excelenţă: sisteme incapabile să anticipeze şocuri şi sortite colapsului fără sprijinul statului.

Legătura cu corporatismul nu rămâne doar metaforică, ci devine istorică. Mussolini scrie în La Dottrina del Fascismo (1932): „Totul este în stat şi nimic uman sau spiritual nu există în afara statului”. Corporatismul fascist - economia corporativa în italiană sau Ständestaat în germană - organizează producţia în corpuri profesionale, eliminând competiţia dintre capital şi muncă prin integrarea lor sub tutela statului (Morgan, 2004; Gentile, 1996).

În România, Mihail Manoilescu promovează corporatismul, pledând pentru dictatură şi partid unic (Institutul „Elie Wiesel”, 2010). Moştenirea lui devine paradoxală: Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional (1931) inspiră Constituţia lui Vargas în Brazilia (1934) şi industrializarea dependentă de stat din America Latină (Love, 1996; Bielschowsky, 1988). Manoilescu devine astfel un personaj ambiguu: ideolog fascist în Europa, dar vizionar economic în Sudul global.

Criticii liberalismului clasic reacţionează devreme. Ludwig von Mises arată în Interventionism: An Economic Analysis (1940) și în conferinţele de la Universitatea din Buenos Aires din anii '50 că sistemul corporatist produce monopoluri şi ineficienţă: fără competiţie, firmele nu mai servesc consumatorii, ci îi domină. El subliniază că întreprinzătorul trebuie să fie liber să răspundă cerinţelor pieţei şi că intervenţia statului corporatist limitează dezvoltarea economică.

Friedrich Hayek atrage atenţia în The Road to Serfdom (1944) că planificarea corporatistă duce inevitabil la pierderea libertăţii individuale. Wilhelm Röpke vorbeşte în The Social Crisis of Our Time (1942) despre „feudalizarea economiei”, în care industriile privilegiate devin stăpâni ai societăţii. Joseph Schumpeter avertizează în Capitalism, Socialism and Democracy (1942) că marile corporaţii înăbuşă inovaţia, devin rigide şi se autoperpetuează prin alianţa cu statul.

După război, corporatismul supravieţuieşte sub alte forme. Philippe Schmitter arată în „Still the Century of Corporatism?” (1974) că există o versiune democratică, „neo-corporatistă”, bazată pe negocieri instituţionalizate între stat, sindicate şi patronate. Howard Wiarda (1997) şi Alan Cawson (1986) analizează aceste forme „blânde”, care păstrează esenţa: substituirea pieţei prin aranjamente politico-instituţionale.

Astăzi, corporatismul revine prin alte căi. Colin Crouch descrie în Post-Democracy (2004) cum democraţia formală se goleşte de conţinut, capturată de alianţe între guverne şi multinaţionale. Wolfgang Streeck arată în Buying Time (2014) cum statele devin „prizonierii” marilor actori economici, incapabile să regleze piaţa financiară. Thomas Piketty demonstrează în Capital and Ideology (2020) că alianţa dintre stat şi corporaţii reproduce inegalitatea structurală.

Hernando de Soto subliniază în The Mystery of Capital (2000) cum birocraţia excesivă şi lipsa dreptului clar de proprietate împiedică dezvoltarea economică, oferind un argument suplimentar împotriva modelelor corporatiste sau etatist-intervenţioniste. Mario Vargas Llosa avertizează în The Call of the Tribe (2018) că populismul și corporatismul din America Latină subminează libertatea individuală și iniţiativa privată, pledând pentru soluţii liberale și piețe deschise.

Juan Domingo Perón transformă corporatismul într-o doctrină de stat, îmbinând sindicatele cu aparatul politic şi promiţând o „a treia cale” între capitalism şi comunism. Perón se arată ca un „cultivator” de emoții, adevărata sa forță provine din seducția maselor. Filmul Evita reflectă acest aspect. Eva Perón, figură emblematică a peronismului, îl sprijină să obțină pentru a doua oară președinția în 1951 și moare la scurt timp după, un gest care se transformă într-un sacrificiu demn de musical. Publicul este emoționat, deși filmul îl îndeamnă să nu plângă prin cântecul iconic Don't Cry for Me Argentina. Isabel, ultima soție, moşteneşte de la Perón aparatul corporatist, dar regimul ei se prăbuşeşte în haosul anilor ’70. Carlos Menem virează spre politici neoliberale în anii ’90, dar menţine logica clientelară peronistă. Néstor Kirchner şi Cristina Fernández de Kirchner resuscitează varianta progresist-populistă a peronismului, bazată pe redistribuire şi control etatist asupra resurselor. Peronismul demonstrează astfel plasticitatea uimitoare: de la sindicalism corporatist la populism de stânga şi neoliberalism pragmatic, păstrând mereu un nucleu anti-liberal.

Javier Milei apare ca un pariu liberal, care repune în centrul dezbaterii ideea pieţei libere, a competiţiei şi a responsabilităţii individuale. Sebastián Piñera reprezintă în Chile o versiune pragmatică a liberalismului economic, opusă tradiţiei corporatiste. Antiteza devine clară: între un secol XX dominat de corporatism şi formele sale populiste şi un secol XXI care caută, prin lideri ca Milei şi Piñera, să revină la etosul pieţei.

Rămâne întrebarea: cititorul preferă o societate bazată pe diviziunea muncii, concurenţă şi responsabilitate individuală sau una în care statul şi corporaţiile fuzionează într-o structură ce promite armonie, dar produce monopol, inerţie şi fragilitate?

Bibliografie:

• Mats Alvesson & André Spicer, The Stupidity Paradox (2016).
• Nassim Nicholas Taleb, Antifragile: Things That Gain from Disorder (2012).
• Benito Mussolini & Giovanni Gentile, La Dottrina del Fascismo (1932).
• Philip Morgan, Italian Fascism, 1919–1945 (2004).
• Emilio Gentile, The Sacralization of Politics in Fascist Italy (1996).
• Mihail Manoilescu, Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional (1931).
• Joseph Love, Crafting the Third World: Theorizing Development in Latin America (1996).
• Ricardo Bielschowsky, Pensamento Econômico Brasileiro (1988).
• Ludwig von Mises, Interventionism: An Economic Analysis (1940); conferinţe la Universitatea din Buenos Aires, 1958.
• Friedrich Hayek, The Road to Serfdom (1944).
• Wilhelm Röpke, The Social Crisis of Our Time (1942).
• Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy (1942).
• Philippe Schmitter, „Still the Century of Corporatism?”, The Review of Politics, 1974.
• Alan Cawson, Corporatism and Political Theory (1986).
• Howard Wiarda, Corporatism and Comparative Politics (1997).
• Colin Crouch, Post-Democracy (2004).
• Wolfgang Streeck, Buying Time: The Delayed Crisis of Democratic Capitalism (2014).
• Thomas Piketty, Capital and Ideology (2020).
• Hernando de Soto, The Mystery of Capital (2000).
• Mario Vargas Llosa, The Call of the Tribe (2018).
• Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Mihail Manoilescu și corporatismul românesc (2010).
• Juan Domingo Perón, discursuri și articole, 1946–1974.
• Eva Perón, discursuri și activitate politică, 1946–1952.
• Isabel Perón, documente și declarații oficiale, 1974–1976.
• Carlos Menem, politici economice, 1989–1999.
• Néstor Kirchner și Cristina Fernández de Kirchner, politici publice, 2003–2015.
• Javier Milei, declarații și articole publice, 2010–2023.
• Sebastián Piñera, politici economice și declarații publice, 2010–2022.
• Film Evita, regia Alan Parker, 1996.

• Taxa pe viață: când impozitul devine jaf legalizat

  < Prev
• Românii la granița euro: cum motorina, țigările și vacanțele ne învață...

  Next >