România între capital și strategie: dilemele dezvoltării durabile

În urmă cu 17–18 ani realizez două interviuri cu un analist economic ale cărui observații se dovedesc deosebit de rezistente. Dovadă că mai degrabă se mimează reforma decât se face efectiv.

Dilema dintre investiții străine directe și fonduri europene continuă să existe. De care avem mai mare nevoie? De ambele! Capitalul privat extern dezvoltă sectoare strategice, iar investițiile directe aduc rapid câștiguri de productivitate. Fondurile comunitare sprijină dezvoltarea pe termen lung, prin educație și cercetare. Problema nu e lipsa resurselor, ci incapacitatea de a le folosi eficient.

Administrarea unei țări nu diferă mult de conducerea unei companii. E nevoie de direcții clare, investiții în producție și distribuție, resurse umane pregătite. Fără acestea, depinzi de capitalul altora și devii vulnerabil la fluxuri speculative.

Pentru investitorii strategici, România rămâne atractivă prin piața internă și forța de muncă. Speculatorii pleacă odată cu scăderea randamentelor. Cât timp dobânzile interne sunt peste cele ale BCE și Fed, capitalul volatil rămâne. Când ecartul scade, fluxurile se retrag, lăsând goluri periculoase.

Bursa continuă să fie vulnerabilă: prea puține acțiuni lichide. Fără investitori autohtoni de termen lung, mișcările bursiere sunt dictate de străini și amplificate de speculatorii locali. Fondurile de pensii private aduc stabilitate, dar impactul lor se vede lent.

Lipsa alternativelor împinge capitalul către imobiliare. Aceeași problemă apare și în alte zone: piața obligațiunilor încă șchioapătă, derivatele sunt practic inexistente, iar pensiile private și asigurările de viață sunt insuficient dezvoltate. O piață financiară matură diversifică riscurile și temperează dezechilibrele.

La nivel global, capitalul se mută treptat dinspre imobiliare și financiar către mărfuri și producție. Intrăm într-o perioadă în care mărfurile continuă să se scumpească. China, India și Brazilia sunt principalele responsabile. Clasa de mijloc din aceste țări crește anual și nu se mai mulțumește cu orez. Nu mai merge la serviciu cu bicicleta, ci cu mașina.

Chiar dacă economia globală se îndreaptă spre recesiune, pe termen lung aceste forțe alimentează inflația, mai ales la hrană, combustibili și materii prime. Băncile centrale din Occident sunt puse la grea încercare, iar armele lor tradiționale devin inadecvate.

Intervalul 2007–2008 rămâne în istorie similar momentului 1989. Apar noi tendințe majore, iar cele vechi își pierd importanța. Regimurile comuniste sucombă sub privirile Vestului, iar „monstruoasa coaliție” BRIC se află în ascensiune, în detrimentul Occidentului. În statele BRIC se creează mai multă bunăstare decât în Vest.

România are șansa să valorifice agricultura, unul dintre cele mai mari avantaje comparative. Fragmentarea terenurilor și fermele mici împiedică finanțarea serioasă. Consolidarea devine inevitabilă, iar odată cu ea cresc investițiile. România are cea mai numeroasă populație rurală din UE, față de sub 5% în cele mai avansate țări. Aceasta duce la urbanizare masivă. Dureros, dar necesar, pentru că astfel se poate reduce sărăcia și să se alimenteze cu forță de muncă centrele urbane. Totul depinde de modul în care se gestionează tranziția.

La 17–18 ani de la discuțiile cu analistul economic, prudența rămâne cuvântul de ordine. Lichiditățile par o opțiune bună, în așteptarea unor oportunități. Turbulențele nu se încheie, iar corecțiile abia se resimt. Dincolo de crizele conjuncturale, România are nevoie nu doar de capital, ci și de o strategie coerentă, instituții funcționale și capacitatea de a transforma resursele disponibile într-un proiect de dezvoltare sustenabilă.