De ce Concurența urmărește băncile, dar nu și sindicatele?

Există o întrebare care merită pusă direct: de ce autoritățile de concurență urmăresc atât de atent băncile și companiile, dar aproape niciodată sindicatele? Nu pentru că băncile ar trebui lăsate în pace. Orice înțelegere anticoncurențială trebuie sancționată indiferent cine o realizează. Problema este că atunci când discutăm despre sindicate, aceeași logică pare să dispară. Unele sindicate nici măcar nu se sfiesc să se intituleze cartel, fără ca acest lucru să provoace reacția pe care ar provoca-o o coordonare similară între firme.

Un cartel este, în esență, o înțelegere prin care concurența este limitată pentru ca membrii să obțină o rentă. Dacă firmele convin asupra prețurilor, își împart clienții sau se înțeleg să nu concureze pentru angajați, avem o problemă de concurență. Dacă însă lucrătorii se organizează pentru a negocia împreună salarii mai mari, situația este protejată juridic și reprezintă chiar obiectul negocierii colective. Diferența are justificări istorice și sociale, dar acestea nu modifică mecanismul economic. În Statele Unite, Sherman Act a fost folosit inițial inclusiv împotriva sindicatelor. Ulterior, Clayton Act și Norris-LaGuardia Act au creat celebra labor exemption, o excepție care protejează organizarea sindicală și negocierea colectivă. Decizia poate fi legitimă, dar trebuie numită corect: este o excepție de la regulile concurenței.

Milton Friedman a formulat problema foarte simplu. Atunci când un sindicat obține salarii mai mari prin restrângerea accesului altor lucrători la o ocupație, beneficiul insiderilor nu apare din nimic. Costul este suportat de outsideri: cei care încearcă să intre în profesie, tinerii aflați la început de carieră sau șomerii care ar accepta condițiile existente în absența barierei. În schimb, atunci când salariile cresc deoarece firmele concurează pentru angajați și productivitatea crește, întreaga economie poate beneficia. Aceasta e diferența dintre salariul obținut prin creșterea productivității și cel rezultat din restrângerea concurenței.

Desigur, nu orice salariu sindical reprezintă o rentă. Dacă un angajator deține putere de monopson, adică există prea puțini cumpărători ai muncii și lucrătorul nu are alternative reale, negocierea colectivă poate corecta dezechilibrul. Nu poți analiza serios concurența pe piața muncii ignorând puterea angajatorilor. Tocmai de aceea criteriul relevant trebuie să fie puterea de piață, nu apartenența la o categorie considerată moral privilegiată. Dacă monopsonul e o problemă, monopolizarea ofertei de muncă poate deveni, la rândul ei, una. Economia are un termen vechi pentru o asemenea situație: cartel.

O excepție de la regulile concurenței

Literatura economică a comparat frecvent sindicatele cu cartelurile de ofertă. Sindicatele pot limita concurența dintre lucrători exact cum cartelurile limitează concurența dintre producători. Faptul că această coordonare poate avea o justificare socială nu schimbă natura economică a mecanismului. Cu atât mai puțin atunci când unele organizații sindicale folosesc explicit un limbaj apropiat de cel al cartelurilor.

Cazul lui Jimmy Hoffa – portretizat în 2019 de Martin Scorsese în The Irishman și interpretat de Al Pacino - ilustrează un risc important. Nu demonstrează că sindicatele sunt organizații criminale, ci arată ce se poate întâmpla atunci când organizarea muncitorilor se combină cu controlul unei piețe strategice, cu influență politică și cu capacitatea de a bloca activitatea economică. Sub conducerea sa, Teamsters au devenit o forță capabilă să influențeze nu doar salarii, ci și fluxuri economice esențiale. Oriunde există putere de blocare pot apărea rente, corupție și capturarea instituțiilor. Lecția lui Hoffa nu e că sindicatele sunt rele, ci că și ele pot deveni centre autonome de putere economică.

Aici apare întrebarea pentru autoritățile de concurență. De ce este firesc să presupunem că o companie poate abuza de puterea sa de piață, însă e aproape indecent să formulăm aceeași ipoteză despre un sindicat? De ce concentrarea este analizată în sectorul bancar, dar rareori în organizarea ofertei de muncă? Și de ce un cartel între firme este considerat o problemă de concurență, în timp ce un cartel sindical este adesea prezentat exclusiv ca solidaritate, indiferent de efectele asupra celor din afara lui?

Paradoxul șomerilor

De aici rezultă și paradoxul șomerilor. Dacă sindicatele sunt necesare deoarece lucrătorii individuali au prea puțină putere, de ce nu există o reprezentare echivalentă pentru cei care nu au încă un loc de muncă? Răspunsul este simplu: șomerii nu dețin aceeași pârghie. Sindicatul poate organiza greve și poate produce un cost imediat angajatorului. Șomerul nu poate opri nimic. Diferența dintre dreptul formal și puterea efectivă explică influența sindicală. Greva este un drept legitim, dar și o formă de putere economică, iar aceasta ar trebui analizată cu aceleași instrumente indiferent cine o exercită.

Desigur, o bancă și un sindicat nu sunt același lucru. Nici măcar o piață bancară concentrată nu implică automat existența unui cartel. Oligopolul nu este cartel; pentru existența acestuia e necesară coordonarea anticoncurențială. Tocmai de aceea comparația e interesantă. Băncile sunt evaluate constant prin prisma puterii de piață și a efectelor asupra consumatorilor. În schimb, pe piața muncii, puterea colectivă a lucrătorilor e protejată înainte de a fi analizată ca putere de piață.

Puterea de piață nu dispare

Această protecție nu trebuie eliminată. Trebuie doar recunoscută ca alegere politică și juridică. Problema apare atunci când se transformă într-o ficțiune conform căreia sindicalizarea produce automat efecte benefice. Un sindicat poate apăra lucrătorii împotriva unui angajator puternic, dar poate apăra și insiderii împotriva outsiderilor. Poate crește salarii, dar și bariere de intrare. Poate corecta un monopson, dar poate crea putere monopolistă asupra ofertei de muncă. Poate reprezenta solidaritatea, dar și rent-seeking.

Acesta nu este un argument împotriva sindicatelor, ci împotriva ideii că ele trebuie excluse din analiza puterii de piață. Dacă o companie își folosește puterea pentru a împiedica mobilitatea lucrătorilor, e o problemă. Dacă angajatorii se înțeleg asupra salariilor, la fel. Dacă o asociație profesională blochează accesul noilor intrați, e iarăși o problemă. Atunci de ce întrebarea dispare atunci când o organizație a lucrătorilor limitează accesul altor lucrători la o ocupație?

Milton Friedman rămâne relevant tocmai prin observația că beneficiul insiderului poate reprezenta costul outsiderului. Iar outsiderul nu are greva, contractul colectiv sau organizația care să-i reprezinte interesele. Are doar disponibilitatea de a munci. De aceea întrebarea despre „sindicatul șomerilor” nu este o glumă, ci un test de consecvență. Dacă piața muncii trebuie protejată de puterea excesivă a angajatorilor, atunci trebuie protejată și de barierele care împiedică accesul pe piață.

Piața vede puterea

În final, concurența nu ar trebui să urmărească denumirea organizației, ci mecanismul. Cine controlează accesul? Cine poate restrânge oferta? Cine poate impune o rentă? Cine suportă costul și cine rămâne pe dinafară?

Dacă răspunsurile diferă doar pentru că într-un caz vorbim despre o bancă, iar în celălalt despre un sindicat, atunci nu mai discutăm despre o regulă economică generală, ci despre o excepție politică. Aceasta poate fi justificată, însă nu demonstrează că sindicatele nu pot produce efecte de cartel. Uneori pot. Iar protecția juridică nu schimbă faptul economic fundamental: coordonarea colectivă a unei piețe rămâne coordonare, indiferent cine o exercită. Piața nu vede numele organizației. Piața vede puterea.