Carada prefera băncile de scont celor de lombard

Potrivit enciclopediei de monedă a lui Costin C. Kirițescu, scontul implică preluarea de către o bancă a unei cambii, document care exprimă livrarea pe credit a unei cantități de marfă. Prin scont, creanța este transformată înainte de scadență în lichiditate, accelerând circuitul economic și susținând producția.

Lombardul constă în acordarea unui împrumut garantat cu hârtii de valoare: obligațiuni, titluri de credit ori acțiuni, în special titluri de stat.

Diferența e esențială. Scontul pornește de la o tranzacție comercială și de la o creanță care urmează să fie plătită. Lombardul pornește de la o garanție. Iar această deosebire explică politica de credit a BNR din primii săi ani.

BNR a ales scontul

Banca Națională a României a fost înființată în 1880 ca bancă de scont și circulație, societate anonimă pe acțiuni cu un capital de 30 milioane de lei. Legea îi permitea să sconteze efecte de comerț, să cumpere cambii, să sconteze bonuri de tezaur în anumite limite, să facă operațiuni cu aur și argint și să acorde avansuri garantate cu efecte publice și valori susținute de stat.

Prin urmare, BNR putea face atât scont, cât și lombard. Importantă era ponderea fiecăruia și tipul de economie alimentat cu lichiditate.

O altă enciclopedie consemnează că, din 1885, BNR își schimbă orientarea, „restrângând creditele de lombard, cari duceau la o sporire artificială a circulației monetare, în scopuri exclusiv de consumațiune”, și intensificând creditele de scont, bazate pe „operațiuni strict economice”. Timp de cinci ani, circulația monetară este limitată în jurul a 100 milioane lei.

Alegerea era clară: mai puțin lombard, mai mult scont.

Carada prefera piața

BNR, ghidată de Eugeniu Carada între 1880 și 1910, a urmărit sprijinirea pieței. Pentru aceasta și-a sporit acoperirea metalică prin excedentele comerciale și a evitat pe cât posibil majorarea taxei scontului, pentru a nu îngreuna activitatea economică.

Taxa scontului reflecta situația pieței. După nivelul de 8% atins în criza din 1899-1900, aceasta coboară treptat la 5%, unde rămâne până în 1907. Retragerea capitalurilor străine impune apoi revenirea la 8%, urmată de fluctuații între 5% și 6%.

În același timp, lombardul este păstrat în limite stricte, aproximativ 10% din circulația monetară, în timp ce scontul devine baza emisiunii.

Printr-o administrare atentă a taxei scontului, BNR restrângea creditul în perioadele de expansiune speculativă și îl încuraja în perioadele de criză.

Taxa scontului și criza din 1899

Criza din 1899 arată preocuparea BNR de a-și proteja rezerva metalică prin majorarea taxei scontului și reducerea presiunii cererilor de credit.

Totuși, imediat ce condițiile au permis, taxa a fost redusă pentru a facilita accesul la finanțare. BNR nu închidea robinetul creditului, ci îl regla în funcție de situația pieței: restrângere când apăreau excese speculative și relaxare când economia intra în depresiune.

Scontul și formarea sistemului bancar

Dezvoltarea scontului a fost posibilă prin extinderea rețelei teritoriale a BNR și prin apariția unui sistem bancar care genera o cerere tot mai mare de reescont.

Legiferarea băncilor populare în 1903 și înființarea Casei Centrale a Băncilor Populare au permis BNR să sprijine și mișcarea cooperatistă prin credite de reescont.

Era exact mecanismul imaginat de Carada: organizarea creditului prin bănci agricole și comerciale pentru a susține comerțul, industria și agricultura.

„Vom îmbunătăți finanțele noastre”, spunea Carada, odată cu organizarea creditului prin asemenea instituții. Fără comerț și industrie prospere, statul nu poate înainta, iar fără institute de credit și căi de comunicație acestea nu pot prospera.

Leul avea în spate economia

Forța leului din primii ani ai BNR se baza pe exporturile de cereale, petrol, lemn și animale. Excedentele comerciale permiteau acumularea de aur și întărirea rezervei metalice.

În anii cu recolte slabe, capitalurile străine atrase de randamentele ridicate din România acopereau deficitul comercial. Astfel, anii buni măreau rezerva metalică, iar anii slabi doar îi întrerupeau temporar creșterea.

Până în 1914 se poate vorbi despre o politică monetară prudentă și despre un leu care își păstra paritatea.

După 1914, piața pierde în fața statului

După 1914, politica monetară își pierde caracterul prudent. În timpul războiului, statul contractează un împrumut de 700 milioane lei de la BNR, iar biletele aflate în circulație cresc de la 762,2 milioane lei în 1915 la 1.451,7 milioane în 1916.

Potrivit lui Victor Axenciuc, perioada 1919-1923 începe cu „finanțarea pieței restrânsă, iar a statului exacerbată”.

În 1920, statul împrumută de la BNR 7,5 miliarde de lei, în timp ce leul se depreciază, iar politica inflaționistă continuă.

De la banca de scont la banca de lombard

Mai auzim astăzi de scont? Mai finanțează băncile în mod semnificativ creanțe provenite din tranzacții comerciale?

Lombardul, în schimb, continuă să existe. Facilitățile de creditare permit băncilor comerciale să obțină finanțare de la banca centrală în schimbul unor garanții, în principal titluri de stat.

Aici se vede cât de mult s-a schimbat logica. Carada intensifica scontul pentru că la baza emisiunii trebuiau să stea „operațiuni strict economice”. Cambia reprezenta o marfă livrată pe credit, iar scontarea ei transforma creanța în lichiditate și permitea continuarea activității economice.

Lombardul era limitat tocmai pentru că putea alimenta artificial circulația monetară. Astăzi, titlurile de stat ocupă un loc central în mecanismul creditării garantate. Statul se împrumută, emite titluri, iar acestea devin garanții pentru obținerea finanțării.

De la scontul care finanța tranzacția comercială s-a ajuns la lombardul bazat pe titlul de stat. De la creditul care susținea piața s-a ajuns la creditul garantat cu datoria publică.

Problema nu este existența lombardului, ci faptul că acesta a rămas dominant, în timp ce scontul aproape a dispărut din peisaj.

Carada voia să organizeze creditul pentru a ridica comerțul, industria și agricultura. Creșterea avuției private trebuia să mărească și prin ea însăși și resursele statului. Nu invers.

De aceea prefera băncile de scont celor de lombard. Pentru că scontul finanța economia, iar lombardul, dacă era lăsat să crească fără limite, putea finanța consumul.

Iar întrebarea lui rămâne actuală: ce vrem să finanțăm, economia care produce sau deficitul bugetar al statului?