Când Nicolae Noica vorbește despre Sighet ca despre un „laborator al exterminării elitelor țării”, termenul „elită” nu trebuie redus la liderii politici. La Sighet au fost închiși oameni care reprezentau instituțiile fundamentale ale României interbelice: prim-miniștri, miniștri, academicieni, profesori universitari, episcopi, generali, istorici, economiști și oameni care participaseră la construirea statului român modern.

Printre aceștia se aflau și cinci guvernatori ai Băncii Naționale a României: Dimitrie Burillianu, Mihail Manoilescu, Grigore Dimitrescu, Constantin Tătăranu și Constantin Angelescu. Simplul fapt că cinci conducători ai băncii centrale au ajuns în aceeași închisoare spune ceva esențial despre amploarea represiunii comuniste.

Acești oameni reprezentau experiența sistemului financiar românesc, memoria instituțională a statului și autoritatea profesională a unei generații care gestionase economia înainte de instaurarea comunismului.

De ce trebuiau să dispară?

Banca Națională era una dintre instituțiile-cheie ale României. Noua putere nu urmărea doar schimbarea legilor sau a liderilor politici, ci eliminarea celor care cunoșteau și simbolizau vechiul sistem.

Astfel, Sighetul nu a fost un episod izolat, ci ultima etapă a înlocuirii unei elite cu alta. Pentru regim, vechii conducători ai instituțiilor reprezentau nu doar trecutul, ci și o posibilă alternativă profesională și morală la noua ordine.

Destinul lui Dimitrie Burillianu: când competența devine o vină

Guvernator al BNR între 1927 și 1931, Dimitrie Burillianu provenea dintr-o familie importantă din Mehedinți și avea o vastă experiență bancară.

După schimbarea regimului, cariera remarcabilă nu a mai reprezentat un merit. Dimpotrivă, a devenit un motiv de persecuție. Arestat și trimis la Sighet, Burillianu avea să moară în detenție, devenind una dintre numeroasele victime ale politicii de eliminare a elitelor.

Mihail Manoilescu: condamnat chiar și după moarte

Economist, profesor universitar, om politic și guvernator al BNR în 1931, Mihail Manoilescu era una dintre marile personalități intelectuale ale României. Arestat de comuniști, a murit la Sighet la sfârșitul anului 1950. Într-un gest absurd, autoritățile au continuat procedura juridică și l-au condamnat postum la 15 ani de temniță.

În cazul lui Manoilescu nu a fost eliminat doar un fost demnitar. A fost redus la tăcere un intelectual care propunea o altă viziune asupra economiei și societății. Regimul nu urmărea doar pedepsirea omului, ci și dispariția influenței sale.

Profesorul care nu a mai ieșit viu din Sighet

Grigore Dimitrescu, guvernator între 1934 și 1935, jurist, economist și profesor universitar format la Paris, aparținea generației care construise prestigiul instituțiilor românești.

A murit în penitenciarul Sighet în 1955, confirmând că regimul nu urmărea doar marginalizarea, ci eliminarea fizică a elitelor.

Ultimul guvernator înaintea transformării instituției

Constantin Tătăranu ocupase funcția de guvernator între martie 1945 și mai 1946, într-o perioadă în care România intra deja sub influența decisivă a Uniunii Sovietice.

Tocmai de aceea cazul său e simbolic: reprezenta legătura dintre vechea Bancă Națională și instituția remodelată de regim. A fost arestat și trimis la Sighet. Astfel s-a eliminat încă o verigă de legătură cu tradiția profesională a băncii centrale.

Supraviețuitorul care nu a fost cruțat

Constantin Angelescu a supraviețuit detenției de la Sighet. Dar, după eliberare, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan. Povestea sa arată că represiunea comunistă însemna nu doar închisoare, ci și marginalizare, deportare și distrugere socială.

„Închisoarea miniștrilor” și planul de ștergere a unei generații

Între 1950 și 1955, la Sighet au fost închiși în mare secret peste două sute de foști demnitari și personalități. Oficial, penitenciarul figura drept „Colonia de muncă Dunărea”. Neoficial, localnicii îl numeau „închisoarea miniștrilor”.

La Sighet au fost întemnițate unele dintre cele mai importante figuri ale României interbelice: foștii prim-miniștri Iuliu Maniu (1873–1953), Constantin Argetoianu (1871–1955), Gheorghe Tătărescu (1886–1957) și Ion Gigurtu (1886–1959), liderii partidelor istorice și ai opoziției democratice Ion Mihalache (1882–1963), Dinu Brătianu (1866–1950) și Constantin Titel Petrescu (1888–1957), precum și Gheorghe I. Brătianu (1898–1953), Gheorghe Tașcă (1875–1951), Alexandru Lapedatu (1876–1950), Ion Cămărășescu (1882–1953), Henri Cihoski (1871–1950), Daniel Ciugureanu (1885–1950), Tancred Constantinescu (1878–1951), Ion Șerban Christu (1895–1953), Stan Ghițescu (1881–1952), Ion V. Gruia (1895–1952), Ion Macovei (1885–1950) și numeroși reprezentanți ai Bisericilor greco-catolică și romano-catolică, între care Valeriu Traian Frențiu (1875–1952), Ioan Suciu (1907–1953), Tit Liviu Chinezu (1904–1955) și Anton Durcovici (1888–1951). Cei mai mulți dintre acești oameni au murit în detenție, în special la Sighet, în anii 1950–1955.

Imaginea este grăitoare: în același loc au fost concentrate elitele politice, economice, academice și religioase ale României.

Cum funcționa laboratorul exterminării

Constantin C. Giurescu (1901-1977) descria un univers construit pentru distrugerea lentă a omului: frig, hrană insuficientă, lipsă de asistență medicală, izolare, umilință și privare de somn. Becurile rămâneau aprinse permanent, iar celula neagră era folosită ca pedeapsă. Moartea venea prin epuizare și degradare progresivă.

De aceea Nicolae Noica vorbește despre un „laborator”: aici se experimenta distrugerea sistematică a unei categorii sociale considerate incompatibile cu noua ordine.

După moarte trebuia să urmeze uitarea

Represiunea nu se oprea odată cu decesul deținuților. Mulți dintre cei morți la Sighet au fost îngropați clandestin în Cimitirul Săracilor. Familiile nu erau informate în mod normal despre deces, iar în primii ani nu se întocmeau nici măcar acte de deces în condițiile obișnuite.

Scopul era clar: nu doar eliminarea omului, ci și dispariția memoriei sale. Distrugerea elitei avea astfel două etape. Mai întâi era distrusă persoana. Apoi trebuia să dispară și amintirea ei.

Locul uitării a devenit locul memoriei

Tocmai de aceea existența Memorialului Sighet e atât de importantă. Inițiat de Ana Blandiana și Romulus Rusan, memorialul a transformat un spațiu al tăcerii într-un spațiu al recuperării memoriei.

Celulele în care au murit Burillianu, Manoilescu, Dimitrescu, Maniu, Brătianu, Argetoianu sau episcopii persecutați au devenit locuri în care istoria poate fi înțeleasă și transmisă generațiilor următoare.

Cinci nume care au învins uitarea

Povestea celor cinci guvernatori ai BNR e una dintre cele mai puternice imagini ale României lovite de comunism. Oameni care au condus banca centrală a țării au ajuns să fie închiși și eliminați de regimul care pretindea că construiește o lume nouă.

Instituția a supraviețuit. Conducătorii ei de odinioară au fost însă sacrificați. Referindu-se la martiriul conducătorilor băncii centrale întemnițați, umiliți și torturați la Sighet - Dimitrie Burillianu (1878-1954), Mihail Manoilescu (1891-1950), Grigore Dimitrescu (1882-1955), Constantin Tătăranu (1893-1953) și Constantin Angelescu (1883-1973) – guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, a spus cu ocazia lansării cărții lui Nicolae Noica „MEMORIALUL SIGHET - De la idee la faptă”: „Este momentul să spun o faptă a lor care nu poate fi uitată. Nici sub tortură nu au divulgat secretul Dosarului cu documentele originale ale Tezaurului aflat la Moscova. Dosar care, din 1920 și până în prezent, se află în casa de fier din gestiunea guvernatorilor, fiind transmis de la un guvernator la altul.”

Iar faptul că astăzi le putem rosti din nou numele demonstrează că proiectul comunist al uitării a eșuat. Memorialul de la Sighet nu păstrează doar amintirea unor oameni. Păstrează memoria unei elite pe care istoria a încercat să o șteargă și nu a reușit.

• Românii sunt săraci deoarece aşa sunt conduşi

  Next >