Capitalul nu votează

În anii care au urmat referendumului din 2016, am scris de mai multe ori că Londra nu va înceta să fie Londra doar pentru că Regatul Unit părăsește UE. La acea vreme, afirmația părea eretică. Politicieni vorbeau despre fuga bancherilor, prăbușirea lirei sterline și transformarea City-ului într-un muzeu financiar.

Frankfurt era noua capitală a finanțelor europene. Și Parisul era văzut bine. Bruxelles-ul era convins că centrul de greutate al capitalismului regional se va muta în interiorul Uniunii.

Dar, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Sau, mai exact, nu în măsura anunțată. Mulți au confundat geografia politică cu geografia capitalului. Și asta e una dintre cele mai vechi erori din economie.

Capitalul nu urmează întotdeauna granițele desenate de politicieni. El urmează instituțiile, tradițiile, reputația și încrederea acumulate în timp. Londra nu a devenit centrul financiar al lumii pentru că a intrat în Comunitatea Economică Europeană în 1973. După cum nu a devenit capitala capitalismului fiindcă vreun birocrat european a semnat o directivă.

Instituțiile călătoresc mai greu decât politicienii

Povestea începe mult mai devreme. Înainte ca Europa să vorbească despre piață unică, Londra finanța imperii. Înainte de apariția euro, lira era moneda de rezervă a lumii. Rothschild, Ricardo și Disraeli transformaseră City-ul în centrul nervos al capitalismului global.

Acești oameni n-au construit doar o piață financiară, ci un ecosistem. O cultură a contractului, a proprietății private, a predictibilității juridice, a încrederii.

Nu era o întâmplare. Din nou vorbim de Mancur Olson, care observa în Power and Prosperity că libertatea și prosperitatea nu-s daruri oferite de cei care guvernează, ci rezultatul constrângerilor instituționale. Magna Carta, dezvoltarea Parlamentului și Glorious Revolution au reprezentat etape succesive în domesticirea puterii. Democrația britanică nu s-a născut dintr-un ideal abstract, ci dintr-un echilibru în care monarhul, aristocrația și grupurile de interese n-au reușit să domine complet sistemul. Încrederea pe care investitorii o acordau Londrei era, în ultimă instanță, cea într-un stat limitat de propriile reguli.

Au construit un sistem care făcea ca un investitor din Bombay, Hong Kong, Cape Town, Sydney sau Montevideo să considere Londra un loc sigur pentru capitalul său. Aceste lucruri nu se mută într-o noapte. Mai ales nu pentru că o țară părăsește o organizație.

Insula care a preferat mereu autonomia

Pentru mulți observatori continentali, Brexitul reprezenta o ruptură fără precedent. Pentru britanici, însă, relația cu Europa are rădăcini complicate. Insula a privit întotdeauna continentul cu interes, dar și cu precauție.

Există chiar și un precedent. Henric al VIII-lea a rupt legăturile cu Roma și a creat Biserica Anglicană. Dincolo de implicațiile religioase, episodul a consacrat o idee care reapare periodic în istoria britanică: preferința pentru autonomie instituțională și pentru controlul propriilor decizii.

Brexitul nu a fost o copie a acelui moment. Dar a aparținut aceleiași tradiții. Poate tocmai de aceea mulți au subestimat reziliența britanică. Au analizat fenomenul exclusiv prin prisma comerțului și a reglementărilor. Au ignorat istoria. La fel și educația. Nu întâmplător Oxford, Cambridge, Imperial College sau London School of Economics continuă să fie repere globale.

În limbajul lui Taleb, Brexitul n-a dezvăluit fragilitatea Londrei, ci dimpotrivă. A arătat cât de adânc sunt înrădăcinate instituțiile, rețelele și reflexele care au făcut din City unul dintre centrele financiare ale lumii.

Puterea financiară și cea intelectuală au mers adesea împreună. Marile imperii comerciale au fost construite nu doar cu nave și bănci, ci și cu idei. Poate cel mai fascinant paradox al Brexitului e altul. După, funcționarii europeni au continuat să vorbească în engleză. De ce? Pentru că limba nu mai e de mult doar a britanicilor. E infrastructura capitalismului global. Timp de două secole, comerțul internațional, asigurările maritime, transporturile oceanice, piețele financiare și investițiile au funcționat prin instituții dezvoltate sub influență britanică.

Limba acestor relații comerciale a devenit limba economiei mondiale. Nimeni nu poate schimba infrastructura prin referendum. Dacă există o instituție care simbolizează această moștenire, aceea e HSBC.

HSBC și imperiul care a supraviețuit imperiului

Puțini își mai amintesc astăzi numele complet: Hongkong and Shanghai Banking Corporation. Banca a fost fondată în 1865 pentru a finanța comerțul dintre Asia și Imperiul Britanic. Ironia istoriei e extraordinară. Chiar și după cedarea Hong Kongului către China în 1997, amprenta britanică a rămas atât de puternică încât unul dintre principalele canale prin care China s-a conectat la finanțele globale a continuat să fie o instituție creată de britanici.

Într-un anumit sens, HSBC reprezintă o metaforă a întregii povești Brexit. Britanicii au construit rețele comerciale globale atât de eficiente încât ele au continuat să funcționeze chiar și atunci când imperiul a dispărut.

Mai mult, Hong Kongul e probabil unul dintre cele mai bune exemple despre modul în care capitalismul britanic a modelat societăți aflate la mii de kilometri distanță. O parte din succesul economic al Chinei moderne - chiar dominată de partidul unic - s-a construit și pe infrastructura financiară, comercială și juridică moștenită prin contactul cu lumea anglo-saxonă.

Reputația: activul care nu apare în bilanț

Între timp, realitatea și-a urmat cursul. Frankfurt nu a devenit noua Londră. Nici măcar Parisul. City-ul a continuat să intermedieze fluxuri globale de capital. Lira sterlină nu s-a prăbușit.

Ar fi însă greșit să transformăm reziliența britanică într-o poveste triumfalistă. Ieșirea din UE n-a provocat colapsul anunțat, dar nici n-a generat boom-ul economic promis de entuziaști. Economiile realizate prin încetarea contribuției la bugetul european și autonomia suplimentară câștigată la nivel de politici publice n-au fost transformate într-un avantaj suficient de mare pentru a schimba fundamental traiectoria economiei britanice.

Moartea Prințului Philip și a Reginei Elisabeta a II-a nu a schimbat realitate. Cei doi au lăsat în urmă un Regat Unit stabil instituțional, capabil să traverseze criza financiară globală, pandemia și Brexitul fără ruptura sistemică anticipată de mulți comentatori. Instituțiile au continuat să funcționeze. Monarhia și-a păstrat prestigiul. Piețele și-au păstrat încrederea. Londra și-a păstrat locul în arhitectura financiară globală.

Poate cea mai importantă lecție a ultimului deceniu e că statele și organizațiile internaționale tind să-și supraevalueze importanța. Cred că prosperitatea e produsă de tratate, directive și summituri. În realitate, e produsă de instituții stabile, de acumularea lentă de capital și de încrederea construită în timp. Acesta e adevăratul avantaj al Londrei. Nu zgârie-norii din Canary Wharf, costumele bancherilor ori algoritmii de tranzacționare.

Ci faptul că generații întregi de investitori au învățat să aibă încredere în regulile jocului. În economie, reputația e o formă de capital. Iar Londra a acumulat acest capital timp de două secole. De aceea, predicțiile despre declinul său rapid au fost întotdeauna suspecte.

Brexitul a funcționat, poate fără intenție, ca un test al fragilității. Rezultatul nu a fost confirmarea temerilor, ci demonstrația că Londra era mult mai puțin fragilă decât presupuneau criticii săi.

Referendumurile pot schimba tratate. Mai greu schimbă însă reflexele acumulate de generații de investitori. Capitalul nu votează. El compară, calculează și alege.

Veneția a avut nevoie de secole pentru a coborî de pe scena istoriei. Amsterdamul la fel. Marile centre financiare nu dispar pentru că un politician ține un discurs sau pentru că un referendum schimbă un tratat.

Ele dispar atunci când își pierd instituțiile. Iar Londra e încă foarte departe de acel moment. În ciuda tuturor profețiilor, insula continuă să privească spre larg. Iar capitalul continuă să traverseze oceanele în aceeași limbă universală pe care o vorbește de sute de ani: limba încrederii.