Cu mult înainte ca economiștii să vorbească despre rent-seeking, capturarea statului sau stimulente politice, Mark Twain ajunsese deja la o concluzie incomodă despre guvernare. “We have the best government that money can buy.” Fraza este reținută de obicei ca o glumă. În realitate, afirmația atribuită frecvent lui Mark Twain poate fi citită ca una dintre cele mai concise observații despre economia puterii politice.

Twain a trăit în America Epocii de Aur, perioada marilor averi, a expansiunii căilor ferate și a industrializării accelerate. A fost epoca lui Rockefeller, Carnegie și Vanderbilt. Dar a fost și epoca privilegiilor obținute prin influență politică, a monopolurilor protejate și a contractelor publice care puteau transforma relațiile potrivite într-o sursă de profit. Twain privea toate acestea cu ironie.

James Buchanan avea să le transforme în teorie economică. Între observațiile satirice ale lui Twain și analiza sistematică realizată ulterior de Buchanan se pot identifica asemănări remarcabile de intuiție.

What if governments are populated by human beings?

Ideea corespunde perfect spiritului Public Choice. Aceasta este întrebarea care stă, în fond, la baza teoriei alegerii publice. Politicienii, funcționarii, alegătorii și grupurile de interese nu sunt fundamental diferiți de antreprenori sau consumatori. Răspund la stimulente. Urmăresc obiective. Fac compromisuri. Caută avantaje. Buchanan avea să descrie această abordare drept «politics without romance».

Astăzi ideea pare banală. În anii '60 era revoluționară. Economiștii analizaseră decenii la rând comportamentul firmelor și al consumatorilor, dar statul era adesea tratat ca și cum ar fi urmărit, în mod natural, binele public. Buchanan a făcut ceva mult mai simplu și, tocmai de aceea, incomod: a aplicat politicii același realism pe care economia îl aplica deja piețelor. Twain probabil s-ar fi întrebat de ce a durat atât de mult.

Scrierile sale sunt pline de neîncredere față de putere. “No man's life, liberty, or property are safe while the legislature is in session.” Citatul este atribuit adesea lui Mark Twain, însă forma originală a fost scrisă în 1866 de Gideon J. Tucker, jurist și politician american, iar Twain a contribuit probabil la popularizarea formulei. Important este că logica ei e greu de ignorat. Statul are puterea de a redistribui resurse, de a acorda privilegii, de a crea excepții și de a decide cine câștigă și cine pierde.

O asemenea putere atrage interese. Iar interesele, odată organizate, încep să producă presiune politică.

Aici începe ceea ce economiștii numesc rent-seeking. Nu prin corupție spectaculoasă. Nu prin conspirații. Nu prin valize cu bani, ci prin stimulente.

O companie cere subvenții. O industrie cere protecție. O asociație profesională cere bariere pentru noii competitori. O agenție publică cere un buget mai mare. Fiecare actor urmărește ceva perfect rațional. Problema apare la nivelul întregului sistem.

Beneficiile sunt concentrate. Costurile sunt dispersate.

Dacă o reglementare aduce sute de milioane unei industrii și adaugă doar câțiva euro în contul fiecărui contribuabil, industria va lupta pentru ea. Contribuabilul nu.

De aici vine unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale economiei politice: o politică poate supraviețui nu pentru că este eficientă, ci pentru că beneficiile ei sunt suficient de mari pentru cei care câștigă și suficient de mici, individual, pentru cei care pierd.

The benefits are concentrated. The costs are dispersed.

Aici se află secretul multor politici publice aparent inexplicabile. Nu pentru că sunt eficiente, ci fiindcă-s profitabile pentru cineva.

Not because they are efficient. Because they are profitable.

Twain a observat mecanismul. Buchanan i-a oferit vocabularul economic. Astăzi îl regăsim în concepte precum rent-seeking, regulatory capture sau state capture.

Ultimul termen, State capture, sună dramatic. Procesul este însă de o banalitate aproape plictisitoare. Grupurile de interese influențează legislația. Industriile modelează reglementările. Companiile caută privilegii. Politicienii caută voturi. Birocrațiile caută resurse.

Nimic din toate acestea nu presupune neapărat existența unor oameni iraționali sau malefici. Dimpotrivă. Fiecare participant poate acționa perfect rațional în propriul interes. Sistemul poate produce însă rezultate profund iraționale.

Rational actors. Irrational outcomes.

Aceasta este una dintre marile ironii ale economiei politice. Acțiunile individuale perfect logice pot genera rezultate colective ineficiente. Exact așa cum milioane de decizii individuale pot produce o bulă speculativă. Sau o criză. Sau un deficit bugetar permanent. Sau o reglementare care protejează tocmai companiile pe care pretinde că vrea să le disciplineze.

Twain a intuit și un alt pericol: concentrarea puterii. “To lodge all power in one party and keep it there is to insure bad government and the sure and gradual deterioration of the public morals.”

Puterea concentrată atrage interese concentrate. Cu timpul, devine tot mai dificil să distingem între interesul public și interesul privat. Ceea ce începe ca reglementare poate deveni protecție. Ceea ce începe ca supraveghere poate deveni captură. Ceea ce începe ca politică publică poate deveni privilegiu.

What begins as policy can evolve into privilege.

Nici Twain și nici Buchanan nu au susținut că piețele sunt perfecte. Nici că statul este inutil. Mesajul lor era mai subtil. Dacă acceptăm că oamenii răspund la stimulente atunci când operează pe piață, nu există niciun motiv să presupunem că devin brusc dezinteresați atunci când intră într-o instituție publică.

Același realism trebuie aplicat și guvernării.

The same realism applied to markets should be applied to government.

Poate de aceea observația lui Twain continuă să fie atât de actuală. “We have the best government that money can buy.” Fraza rezistă nu pentru că este amuzantă, ci ca urmare a faptului că descrie o realitate pe care democrațiile preferă adesea să o ignore.

Cel mai mare pericol pentru buna guvernare nu este întotdeauna corupția. Nici incompetența. Uneori este ceva mult mai banal: oameni care își urmăresc în mod perfect rațional propriul interes într-un sistem care le oferă stimulente pentru a transforma puterea publică în avantaj privat.

James Buchanan a transformat această idee într-o teorie economică. Mark Twain a transformat-o într-o propoziție.

Public Choice turned it into economics. Twain turned it into a sentence.

Și, ca multe dintre cele mai bune observații ale sale, continuă să incomodeze tocmai pentru că este atât de greu de respins.

• De ce Concurența urmărește băncile, dar nu și sindicatele?

  Next >