Dacă Mark Twain l-ar fi întâlnit pe Keynes

Există întâlniri care nu au avut loc niciodată, dar care explică uneori lumea mai bine decât multe evenimente reale. Una dintre ele este întâlnirea imaginară dintre Mark Twain și John Maynard Keynes.

Cei doi nu s-au cunoscut. Twain a murit în 1910, când Keynes era încă un tânăr economist aflat la începutul carierei sale. Dar dacă timpul ar fi făcut o excepție și i-ar fi așezat la aceeași masă, probabil că ar fi rezultat una dintre cele mai interesante conversații despre bani, putere, progres și natura umană.

Keynes ar fi început probabil discuția. Era omul care a schimbat pentru totdeauna felul în care guvernele privesc economia. El a înțeles ceva ce mulți dintre contemporanii săi refuzau să accepte: piețele nu sunt întotdeauna capabile să se vindece singure. Uneori apar panică, șomaj, prăbușiri ale investițiilor și spirale de neîncredere care se autoalimentează. În astfel de momente, susținea Keynes, statul trebuie să intervină. Trebuie să cheltuiască, să împrumute, să stimuleze și să stabilizeze.

Dar Keynes nu era nici caricatura tehnocratului atotștiutor pe care i-au atribuit-o uneori criticii săi. O mare parte din opera sa pornește tocmai din recunoașterea incertitudinii. Celebrul său concept animal spirits descria felul în care emoțiile, încrederea și impulsurile colective influențează deciziile economice. Keynes știa că lumea nu este un mecanism perfect calculabil. Tocmai de aceea considera că instituțiile trebuie să atenueze uneori consecințele erorilor umane.

Eșecurile pieței și eșecurile oamenilor

Twain l-ar fi ascultat cu răbdare. Era obișnuit cu oamenii inteligenți. Întâlnise suficienți de-a lungul vieții pentru a înțelege că inteligența nu imunizează împotriva erorii. Apoi și-ar fi aprins trabucul și ar fi pus o întrebare simplă: Cine îi salvează pe cei care îi salvează pe ceilalți?

În această întrebare se află întreaga diferență dintre cei doi. Keynes era preocupat de eșecurile pieței. Twain era preocupat de eșecurile oamenilor. Keynes căuta soluții instituționale. Twain studia materia primă din care sunt construite instituțiile.

Cu mult înainte ca psihologia comportamentală să devină o disciplină academică și cu mult înainte ca Daniel Kahneman să primească Premiul Nobel, Twain surprinsese deja una dintre slăbiciunile permanente ale naturii umane. O vorbă celebră, adesea atribuită lui, spune: The trouble with the world is not that people know too little; it's that they know so many things that just aren't so.

Puține observații descriu mai bine istoria economică a ultimului secol. În 1929, investitorii știau că acțiunile nu pot decât să urce. În anii '60, mulți economiști știau că au descoperit combinația optimă dintre inflație și șomaj. În 2007, agențiile de rating știau că produsele financiare evaluate cu AAA sunt aproape lipsite de risc. În 2021, multe bănci centrale știau că inflația este un fenomen tranzitoriu. Toți știau. Și aproape toți s-au înșelat.

Pericolul certitudinii

Nassim Nicholas Taleb probabil zâmbește. Întreaga sa teorie a Lebedelor Negre pornește din aceeași intuiție. Marile catastrofe nu sunt produse doar de lipsa informației, ci și de excesul de încredere. Nu apar atunci când oamenii recunosc că nu știu, ci atunci când devin convinși că au înțeles lumea.

Taleb insistă asupra unei distincții esențiale: diferența dintre risc și incertitudine. Riscul poate fi măsurat. Incertitudinea reală nu. Problema e că oamenii confundă adesea cele două lucruri. Construiesc modele sofisticate, atribuie probabilități precise și ajung să creadă că au domesticit viitorul. Apoi apare un eveniment pe care nimeni nu l-a inclus în model. Taleb a construit o teorie sofisticată a fragilității. Twain o observase intuitiv cu un secol înainte.

Dar adevărata provocare pentru Keynes nu ar veni din partea lui Taleb, ci a lui James Buchanan.

Cine controlează instrumentul?

Dacă Keynes vedea statul ca pe un instrument capabil să stabilizeze economia, Buchanan avea să întrebe cine controlează instrumentul.

În Democracy in Deficit, scrisă împreună cu Richard Wagner, el argumenta că revoluția keynesistă a schimbat profund regulile jocului fiscal. Bugetul echilibrat, cândva considerat o normă de prudență, a devenit o recomandare facultativă. Deficitul, conceput inițial ca măsură excepțională pentru perioade excepționale, s-a transformat într-o stare aproape permanentă.

Problema, susținea Buchanan, nu era eleganța teoriei lui Keynes, ci presupunerea că oamenii aflați la putere vor utiliza această teorie cu disciplina imaginată de economiști. În The Consequences of Mr. Keynes, critica devine și mai directă. Ideile economice nu funcționează într-un vid. Ele sunt aplicate de politicieni, iar ei răspund stimulentelor.

În teorie, guvernele ar trebui să acumuleze deficite în perioadele dificile și surplusuri în perioadele bune. În practică, deficitele sunt populare, iar surplusurile aduc rareori voturi. Keynes ar fi putut răspunde că problema nu este teoria, ci disciplina politică. Buchanan ar fi replicat că exact aceasta e problema.

Un economist poate proiecta un mecanism perfect, dar el nu operează singur. Este operat de oameni. Iar oamenii au interese, preferințe, ambiții, frici și orizonturi electorale.

Aici Twain ar fi avut probabil ultimul cuvânt. Nu pentru că ar fi avut o teorie economică mai bună decât Keynes sau Buchanan. Nu avea nevoie de una. Avea ceva mai simplu: suspiciunea că oamenii care primesc putere nu încetează să fie oameni.

Problema care rămâne

Keynes avea încredere în capacitatea instituțiilor de a corecta unele eșecuri ale pieței. Buchanan se întreba dacă instituțiile pot fi protejate de propriile stimulente. Taleb se întreba cât de puțin știm, de fapt, despre sistemele pe care încercăm să le controlăm. Twain ar fi privit probabil toate cele trei întrebări și ar fi observat că ele pornesc de la aceeași problemă: Cine îi controlează pe cei care controlează?

Dacă înțelegem suficient de bine mecanismul, avem impresia că putem controla rezultatul. Dar mecanismul nu e niciodată separat de oamenii care îl operează. Iar oamenii nu sunt niciodată separați de propriile interese, limite și erori. Keynes a arătat cum statul poate interveni atunci când piața eșuează, Buchanan că statul însuși e populat de oameni care răspund la stimulente.Taleb a formulat teoria potrivit căreia sistemele complexe produc uneori rezultate pe care nimeni nu le-a anticipat. Iar Twain a intuit, cu mult înaintea tuturor, pericolul certitudinii excesive.

Poate că acesta este motivul pentru care întâlnirea imaginară dintre Twain și Keynes e mai interesantă decât pare. Nu ar fi fost o conversație între un scriitor și un economist. Ar fi fost o conversație despre cât de mult putem avea încredere în oamenii care pretind că știu ce trebuie făcut.

Keynes ne-a învățat să nu ne temem de intervenția statului atunci când piața eșuează, Buchanan să ne întrebăm ce se întâmplă atunci când cei care intervin au propriile interese, Taleb să fim sceptici față de modelele care pretind că pot anticipa lumea. Iar Twain ne-a amintit că inteligența, informația și autoritatea nu sunt același lucru cu adevărul.

Poate că, dacă ar fi stat cu toții la aceeași masă, Keynes ar fi vorbit despre economie, Buchanan despre stimulente, Taleb despre incertitudine. Twain ar fi ascultat, apoi probabil ar fi zâmbit, nu pentru că avea răspunsul, ci fiindcă știa cât de periculos e să crezi că îl ai.