Ridley Scott poate pierde zeci de milioane cu un film. De ce Hollywoodul continuă să parieze pe el?

The Dog Stars readuce în discuție una dintre contradicțiile Hollywoodului: cum poate un regizor responsabil pentru unele dintre cele mai influente filme ale ultimelor decenii să livreze periodic și producții care pierd zeci de milioane de dolari?

Thrillerul post-apocaliptic regizat de Ridley Scott a debutat cu aproximativ 8 milioane de dolari în primul weekend pe piața nord-americană și s-a clasat pe locul al cincilea. Pentru un film cu un buget de peste 80 de milioane de dolari, rezultatul este dificil de susținut comercial, mai ales că reacțiile criticilor și ale publicului nu sugerează o revenire spectaculoasă în săptămânile următoare.

Cazul nu este însă izolat. În 2021, The Last Duel, realizat cu aproximativ 100 de milioane de dolari, a debutat cu doar 4,7 milioane de dolari în America de Nord și a devenit unul dintre cele mai vizibile eșecuri comerciale ale lui Scott. În același timp, regizorul este responsabil pentru Alien, Blade Runner, Gladiator, Black Hawk Down și The Martian, filme care au avut fie rezultate comerciale importante, fie un impact cultural care le-a depășit cu mult performanța inițială.

Alternanța dintre aceste rezultate spune ceva esențial despre economia cinematografiei: valoarea unui regizor nu poate fi judecată după un singur film.

Ridley Scott și avantajul volumului

Scott a rămas unul dintre cei mai prolifici cineaști de la Hollywood. Spre deosebire de regizorii care petrec ani întregi dezvoltând un singur proiect, el continuă să lucreze într-un ritm ridicat și să alterneze producții foarte diferite ca gen și amploare. Această frecvență nu elimină riscul financiar, dar îi permite să îl distribuie între mai multe proiecte.

Un film de 80 sau 100 de milioane de dolari are nevoie de încasări mult peste costul de producție pentru a deveni profitabil, deoarece o parte din banii de la box-office ajung la cinematografe, iar peste buget se adaugă marketingul și distribuția. În cazul The Dog Stars, debutul modest creează o problemă financiară serioasă. Diferența este că economia unui singur film nu este aceeași cu economia întregii cariere a lui Scott. Un proiect poate pierde bani fără ca acest lucru să anuleze valoarea comercială pe termen lung a regizorului sau capacitatea sa de a primi finanțare pentru următorul proiect.

Cameron: mai puține filme, miză mai mare

James Cameron reprezintă aproape opusul acestui model. În peste patru decenii de carieră a realizat relativ puține filme, însă mai multe dintre ele au devenit fenomene globale. Terminator 2, Titanic, Avatar și Avatar: The Way of Water au beneficiat de ani de dezvoltare și investiții uriașe, fiind construite pentru a funcționa ca evenimente cinematografice mondiale.

Cameron concentrează riscul în foarte puține proiecte, dar investește enorm în fiecare dintre ele. Avantajul este o rată excepțională de succes comercial; dezavantajul este că fiecare film contează foarte mult. Când lansezi rar, nu ai un portofoliu extins care să absoarbă eventualele eșecuri, astfel încât presiunea asupra fiecărei producții este mult mai mare.

Spielberg a ales diversificarea

Steven Spielberg a construit un model mai apropiat de un portofoliu diversificat. De-a lungul carierei a trecut de la Jaws, E.T. și Jurassic Park la Saving Private Ryan, Schindler's List, Lincoln și West Side Story, lucrând cu genuri și categorii de public foarte diferite.

Au existat și filme care au dezamăgit comercial, precum The BFG, West Side Story sau The Fabelmans, însă acestea trebuie privite în contextul unei filmografii uriașe. Un eșec punctual nu poate afecta în aceeași măsură o carieră construită pe decenii de succese comerciale și artistice. Pentru studiouri, această diversificare reduce dependența de un singur tip de public și permite alternarea proiectelor comerciale cu cele mai personale.

Scorsese: valoarea unui film nu se termină la box-office

În cazul lui Martin Scorsese, comparația este și mai complicată, deoarece succesul nu poate fi măsurat exclusiv prin încasările din cinematografe. Unele dintre filmele sale emblematice, precum Raging Bull, The King of Comedy sau Bringing Out the Dead, nu au fost mari succese comerciale la lansare, dar au câștigat în timp un statut important în istoria cinematografiei.

The Irishman este un exemplu relevant. Pentru Netflix, proiectul nu a reprezentat doar un film care trebuia să genereze încasări, ci și o investiție în imaginea platformei, susținută de numele lui Scorsese și de reunirea lui Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci. În acest model, prestigiul, premiile, atenția mediatică și influența culturală pot avea o valoare economică importantă chiar și în absența unor rezultate comparabile cu cele ale blockbusterelor.

Nolan: între viziune și blockbuster

Christopher Nolan a reușit să combine într-o manieră rară identitatea artistică și atractivitatea comercială. The Dark Knight, Inception, Interstellar, Dunkirk și Oppenheimer au demonstrat că un film poate fi sofisticat și, în același timp, suficient de accesibil pentru publicul larg.

În special Oppenheimer a arătat că un proiect original, fără sprijinul unei francize, poate deveni un fenomen global atunci când este asociat cu un regizor care reprezintă el însuși un brand. Pentru studiouri, un astfel de model este extrem de valoros într-o industrie tot mai dependentă de francize și proprietăți intelectuale consacrate.

Marea greșeală este să judeci toți regizorii după aceeași metrică. Cameron maximizează profitul prin proiecte rare și uriașe. Spielberg și Scorsese au construit cariere în care influența culturală și prestigiul cântăresc aproape la fel de mult ca box-office-ul. Scott este aproape unic prin capacitatea de a produce constant și de a traversa genuri și bugete foarte diferite. Iar Nolan a reușit combinația rară dintre viziune personală și blockbuster.

Privite astfel, carierele lor seamănă cu cinci tipuri de companii: Cameron construiește rachete, Spielberg conduce un conglomerat, Scorsese vinde lux, Scott operează o fabrică, iar Nolan transformă viziunea personală într-un brand global. Toți au devenit legende. Doar modelul prin care au ajuns acolo este radical diferit.

Cinci moduri de a administra riscul

Privite împreună, aceste cariere arată că Hollywoodul nu evaluează un regizor doar după rezultatul ultimului film. Studiourile cumpără, de fapt, și experiența, reputația, capacitatea de a atrage actori și finanțare și șansa ca următorul proiect să funcționeze. Un flop poate fi costisitor pentru un studio fără să transforme automat regizorul într-un pariu prost.

De aceea, eticheta de „flop” spune adesea mai puțin decât pare. Un film poate pierde bani și, totuși, regizorul din spatele lui să rămână extrem de valoros pentru industrie. Când un studio alege să lucreze cu un regizor ca Scott, nu cumpără doar un film, ci și experiența de a produce la scară mare, capacitatea de a atrage actori și finanțare și șansa ca următorul proiect să funcționeze. Contează bugetul, marketingul, veniturile din cinematografe și exploatarea ulterioară, dar și istoricul regizorului.

În acest context, The Dog Stars poate deveni unul dintre cele mai mari eșecuri comerciale din cariera lui Ridley Scott, dar nu este suficient pentru a rescrie povestea regizorului. Hollywoodul nu pariază pe ultimul său weekend de lansare, ci pe întreaga filmografie construită în aproape cinci decenii. Iar aceasta este diferența dintre un film care pierde bani și un regizor care continuă să aibă o valoare uriașă pentru industrie.