Când o superputere mondială declanșează un război comercial, e firesc pentru oricine să-și caute aliați, cum se întâmplă în cazul oricărui tip de război. Problema e că, dacă te grăbești și nu ești atent (sau ești amnezic), riști să te alegi cu aliați de conjunctură care, în timp, să se dovedească mai răi decât aparentul proaspăt dușman temporar.

Lumea încă nu s-a trezit bine din șocul politicii protecționiste dure promovate de președintele Statelor Unite, Donald J. Trump, în al doilea mandat al său la Casa Albă. Mai mult decât procentele diferitelor tipuri de tarife punitive pe importuri anunțate de Washington, cel mai mult rău face incertitudinea, adevăratul motiv de furtună de pe piețele de capital, dar și din economia reală. O mulțime de întrebări legitime sunt încă fără răspuns.

De când se aplică (pentru că cele mai aspre sunt încă suspendate)? Mai pot fi negociate excepții sau reduceri? Ce e de făcut pentru a le obține? Cât de departe se poate merge cu compromisurile pentru deal-uri comerciale favorabile cu SUA? Merită să faci asta? Și în fond și la urma urmei, Trump însuși, ce speră să obțină de la celelalte țări? Repatrierea industriei americane, venituri bugetare suplimentare sau concesii politice? Pentru că pe toate deodată e cert că nu le poate obține.

Pe acest fundal, unii adversari vechi au descoperit că, mai nou, au un competitor comun redutabil și din această cauză trebuie să țină aproape, să devină chiar prieteni. Și cum principalele ținte ale tarifelor americane au fost China și Europa, Bătrânul Continent, prin Uniunea Europeană, dă semnale de apropiere către Beijing.

Nu e nimic rău în a dialoga și a negocia, ci dimpotrivă - e obligatoriu, pentru a-ți proteja și promova interesele. Iar motive sunt suficiente. Tarifele americane aplicate Chinei riscă să amplifice dramatic dumpingul de mărfuri chinezești în UE. Ambele reprezintă piețe uriașe și e normal să încerce să facă deal-uri pentru a-și amplifica schimburile comerciale. Orice detensionare a relațiilor dintre super-blocuri, mai ales în acest moment, este binevenită.

Însă odată cu aceste exigențe conjuncturale, își face loc (din nou) și o anumită admirație deloc justificată față de sistemul politic și de putere chinezesc. Europenii, marcați de lentoarea și dificultatea procesului decizional al mașinăriei birocratice comunitare, se uită cu invidie la viteza și determinarea cu care chinezii au răspuns tarifelor lui Trump. În timp ce Comisia Europeană abia a pus în dezbatere publică o posibilă formă de retaliere, Beijingul nu doar că a escaladat cu contra-tarife, dar a avut timp să și finalizeze o primă rundă de negocieri cu Washingtonul pentru detensionare. 

Poate că e normală frustrarea, dar tentația emulației ar fi cea mai mare greșeală. Faptul că un sistem autoritar centralist se poate mișca repede cu deciziile nu e un lucru pe care să ni-l dorim. Grija și respectul pentru proceduri și transparență se numără printre temeliile statului de drept.

În plus, dincolo de politica actuală a SUA, e bine să ne amintim că Republica Populară Chineză este extrem de departe de a reprezenta vreun exemplu de libertate comercială și economică. Dimpotrivă, este un model de protecționism intern combinat cu abuzarea piețelor libere din exterior. O economie dirijată, dopată cu subvenții, credite și alte privilegii acordate prin intervenționism de stat, care își maximizează în mod fraudulos avantajele la export prin manipulare monetară și valutară. Evident că problema nu e China în sine, ci partidul unic și dominația sa asupra economiei și societății.

Evident că Europa trebuie să își lărgească orizontul de cooperare economică către Asia. Asta ar fi fost valabil oricum, și dacă n-ar fi existat noul protecționism agresiv american. Însă există parteneri mult mai de încredere și mai compatibili ca valori care ar trebui cultivați mai mult, cum ar fi Coreea de Sud sau chiar Taiwanul, care au dovedit că se poate și fără partid unic, doar cu capitalism.