Lumea se schimbă, energia se schimbă, furnizorul e același

Dintr-o reclamă difuzată cu insistență la o oră de maximă audiență aflăm că lumea se schimbă, și, odată cu ea, energia noastră: GDF Suez devine Engie.

Dar ce n-are nicio șansă să se modifice, în ciuda schimbării de denumire, este principalul furnizor de gaze al bucureștenilor.

Fiindcă în vremea în care suntem informați că GDF Suez devine Engie nu-și face niciun alt furnizor de gaze reclamă pentru a ne ruga să-l alegem pe el.

Știm, cu siguranță, că piața de gaze naturale pentru populație nu e liberalizată și e mică în comparație cu cea a companiilor, dar dacă prețul e reglementat nimeni nu-i oprește pe furnizori să ofere unul mai mic decât cel maximal.

Din păcate însă, reiterez, bucureștenii nu primesc oferte de la alți furnizori și cei mai mulți locuiesc la bloc, unde gazul e plătit împreună cu celelalte cheltuieli incluse în factura de întreținere. Degeaba se apucă un “rătăcit”, care are un apartament într-un imobil cu 10 etaje, să spună că vrea să-i furnizeze altcineva gazele sau curentul dacă pe vecinii săi nu-i interesează acest aspect. Nu se va deranja nimeni de la alte companii să-i ofere să semneze un contract.

Din câte se observă Bucureștiul, și nu doar el, ci întreg sudul țării, e “arondat” unui furnizor de gaze cu poziție dominantă. Iar în partea nordică tronează altul. Timp în care, în loc să-și facă cei mici reclamă, își fac tot cei mari. Iar rezultatul este că oamenii se află în imposiblitatea de a-și alege furnizorul de energie, așa cum fac cu hainele, mâncarea, mașina, postul tv sau compania aviatică.

Deși nici acest din urmă exemplu nu este extraordinar de reușit, pentru că anumite zone sunt deservite de un singur operator aerian, cam cum se întâmplă în România cu furnizorul de gaze.

Dar ceea ce trebuie subliniat este că dacă pe calea ferată au putut să apară mai mulți transportatori privați și prețurile au mers în jos, la fel se poate întâmpla și cu gazele oferite populației, chiar dacă această piață se va liberaliza abia în 2018. Fiindcă dacă furnizorii ce au preluat ceea ce făceau statul înainte se comportă exact ca el atunci ne punem problema ce sens a mai avut privatizarea? Doar ca să ne pună UE eticheta de economie de piață funcțională?!

Iar dacă cineva se teme că nu-l poate concura de unul singur pe cel care e “moștenitorul” statului e bine să știe că există piață de capital. De altfel la asta trebuia să se apeleze de la bun început dacă am fi vrut să avem piețe și concurență în loc de investitori strategici. În orice zonă e posibil acest lucru, inclusiv în energie și-n învățământ.

Și remarc atunci când spun asta că în economia românească totul e mare. De parcă s-ar aplica legea lui Murphy care postulează că un elefant e un șoarece construit după indicațiile guvernului.

De ce un șoarece ajunge elefant? Pentru că indicațiile guvernului se raportează strict la factori politici și de aici rezultă o structură încărcată cu foarte mult personal neproductiv.

Bine, dar elefanții nu aparțin doar statului, ci și sectorului privat. Elefanții privați cum au apărut? Ca urmare a negocierilor guvernamentale, ceea ce face să poarte aceeași lipsă de eficiență.

E clar, când guvernul participă la ceva transmite ineficiența venită din presiunea politică. Deoarece politicul caută să dețină controlul în detrimentul oricărei alte funcții.

Din acest motiv, în economia României se văd bănci, furnizori de utilități și retaileri mari. Așa au dispărut magazinele mici de la parterul blocurilor și locul lor a fost luat de lanțuri de supermaketuri. La fel cum s-a întâmplat și cu benzinăriile mici. Ca nu cumva în acest domeniu supraaccizat să se facă evaziune fiscală.

Cu alte cuvinte, dacă la noi operează 2.000 de benzinării, iar în țara OMV, care a preluat Petrom, 3.500 - stat cu jumătate din populația noastră și o treime din suprafață - acest lucru e posibil din același motiv pentru care a eliminat acciza minimă țigările Carpați de pe piață.

Astfel sunt încurajate oligopolurile și se explică de ce a fost împărțită România între taberele conducătoare.

Sigur că mai există companii mici, însă cele direct productive n-au legătură cu piața autohtonă, fiindcă realizează componente pentru piața externă.

Iar băncile, asiguratorii și furnizorii mari ce acționează pe piața internă, fie nu adaugă valoare, fie n-o redistribuie. Și atunci se administrează sărăcia, finanțată dintr-o datorie externă, care crește lent, în loc să se creeze bogăție, cu ajutorul piețelor.