Am mai vorbit despre economia socială de piață, concept confundat adesea cu welfare state - statul asistențial bazat pe redistribuire masivă prin buget. Confuzia nu e doar semantică, ci și economică.

Pentru Ludwig Erhard, ministrul economiei și ulterior cancelarul Germaniei Federale, o economie era cu atât mai socială cu cât funcționa mai liber. El avertiza că redistribuirea generalizată riscă să creeze o societate în care „fiecare individ va ajunge să stea cu mâna în buzunarul celuilalt”.

Sintagma economie socială de piață a fost formulată de economistul liberal Alfred Müller-Armack. Alături de Walter Eucken, Wilhelm Röpke și Erhard, acesta a contribuit la dezvoltarea unui model care nu urmărea înlocuirea capitalismului cu socialismul, ci crearea condițiilor pentru funcționarea unei piețe libere într-un cadru juridic stabil.

Pentru Eucken, fundamentele ordinii economice erau proprietatea privată, concurența, libertatea contractuală, stabilitatea monedei și predictibilitatea politicilor publice. Statul trebuia să garanteze regulile jocului și să prevină monopolurile, nu să substituie piața ori să decidă cine produce, cine investește și cine beneficiază de redistribuire.

Economistul și politologul Dieter Grosser sintetiza această viziune prin limitarea statului la definirea cadrului general de activitate, menținerea ordinii juridice și a concurenței, în timp ce o bancă centrală independentă se preocupa de protejarea valorii monedei.

Rezultau două principii esențiale: dezvoltarea economică trebuia să primeze în fața redistribuirii, iar statul să se concentreze pe condițiile instituționale și monetare necesare inițiativei private, nu pe intervenții punctuale.

Această viziune s-a impus în Germania postbelică împreună cu proiectul politic al lui Konrad Adenauer.

Catolic renan, conservator și federalist, Adenauer fusese primar al Kölnului între 1917 și 1933, contribuind la modernizarea orașului prin investiții în infrastructură, universitate și dezvoltarea urbană. Opoziția față de național-socialism i-a adus îndepărtarea din funcție și persecuții după venirea naziștilor la putere. În 1944, Gestapo a arestat-o pe soția sa și a constrâns-o să dezvăluie locul în care se ascunde. După o tentativă de suicid, ea a murit în 1948, la doar 52 de ani. Un an mai târziu, Adenauer devenea primul cancelar al Republicii Federale Germania.

El a oferit noului stat stabilitate politică, orientare occidentală și consolidare democratică, iar Erhard a transpus principiile economiei sociale de piață în politici publice. Cele două dimensiuni erau complementare: libertate economică, proprietate privată, concurență și instituții democratice. E importantă și distincția față de național-socialism. Regimul lui Hitler subordona economia obiectivelor politice și militare prin control, autarhie și mobilizare centralizată. Modelul Adenauer-Erhard pornea de la libertatea individului, proprietatea privată și concurență.

De ce redistribuirea nu poate înlocui dezvoltarea

În România, dezbaterea publică se concentrează adesea asupra salariilor bugetare, pensiilor și ajutoarelor înainte de întrebarea fundamentală: cine produce resursele necesare pentru finanțarea lor?

Majorările de venituri susținute prin buget nu generează automat prosperitate. Ele presupun transferuri de resurse, iar atunci când depășesc capacitatea economiei de a produce venituri conduc la impozite mai mari, deficite și datorii.

Nu e o critică a solidarității sociale, ci un avertisment privind limitele sale economice. Un sistem care ignoră baza productivă riscă să distrugă chiar sursa din care e finanțat.

Suprataxarea reduce stimulentele pentru muncă, economisire și investiții, în timp ce extinderea redistribuirii generează birocrație suplimentară. Mai grav, atunci când accesul la resurse publice devine mai profitabil decât activitatea economică, indivizii și companiile ajung să urmărească privilegii, contracte și subvenții în loc de producție și inovare.

Pe termen lung nu poți consuma mai mult decât produci. În mod firesc, fiecare generație ar trebui să lase urmașilor oportunități mai bune, nu obligația de a plăti nota de plată a consumului prezent. Parafrazându-l pe Delavrancea, datoria nu mai e doar a noastră, ci și a urmașilor și urmașilor urmașilor.

România și lecția neînvățată după 2008

Înaintea crizei financiare, datoria publică a României era de aproximativ 12-13% din PIB, în contextul unor ajustări dificile, al deprecierii monedei și al restructurării sistemului bancar, inclusiv prin preluarea Bancorex de către BCR.

Ulterior, datoria a crescut de peste trei ori. Totuși, nu există un nivel universal al datoriei de la care toate economiile intră automat în dificultate. Pragul european de 60% din PIB nu oferă garanții în sine. Capacitatea de rambursare depinde de productivitate, creștere economică, structura datoriei, costurile de finanțare, moneda în care se împrumută statul și încrederea creditorilor.

Există state care au intrat în incapacitate de plată la niveluri inferioare acestui prag. România trebuie să judece riscurile prin prisma propriei economii și a propriilor vulnerabilități.

Un pericol suplimentar îl reprezintă expunerea ridicată a băncilor comerciale față de stat. Finanțarea deficitelor de către sistemul bancar creează o dependență între sănătatea băncilor și capacitatea statului de a-și respecta obligațiile, în timp ce resursele care ar putea merge spre investiții private sunt absorbite de administrația publică.

În aceste condiții, gradualismul poate deveni problematic dacă amână reformele și întreține speranța că dezechilibrele vor fi rezolvate prin creștere economică, noi împrumuturi sau taxe mai mari.

Lecția Poloniei și avertismentul lui Balcerowicz

Leszek Balcerowicz, artizanul reformelor poloneze de după comunism, avertiza că intervenția excesivă a statului consumă energia societății în căutarea privilegiilor și reduce efortul orientat către activități productive.

Într-un interviu acordat cotidianului maghiar Népszabadság, el susținea că, fără terapia de șoc, Polonia ar fi putut ajunge într-o situație asemănătoare României. Costurile reformelor trebuie comparate nu doar cu dificultățile pe care le produc, ci și cu costurile evitării lor.

Balcerowicz mai sublinia că investițiile publice și fondurile europene nu pot substitui investițiile private, instituțiile funcționale și disciplina bugetară. Ele pot accelera dezvoltarea, dar nu o pot crea în absența reformelor.

Prosperitatea nu se construiește prin extinderea continuă a statului social. Dacă economia e descurajată să economisească, să investească și să muncească mai mult, iar datoria finanțează preponderent consumul, nu se construiește prosperitate, ci se amână factura.

Mai multă libertate economică, nu mai multă redistribuire

Lecția economiei sociale de piață nu e abolirea statului și nici abandonarea solidarității, ci înțelegerea limitelor sale.

Erhard a pus accentul pe responsabilitatea individuală, Eucken pe stabilitatea monetară și regulile consecvente, Müller-Armack pe reconcilierea pieței libere cu responsabilitatea socială, iar Adenauer pe cadrul democratic care a făcut posibilă aplicarea acestor principii.

Germania postbelică nu s-a reconstruit prin redistribuirea permanentă a unor resurse produse de alții, ci prin refacerea capacității economice, proprietate privată, concurență și responsabilitate.

România nu trebuie să aleagă între economia de piață și solidaritate, ci între o solidaritate bazată pe prosperitate și una finanțată tot mai mult prin datorie. Bunăstarea nu e dată de dimensiunea bugetului sau de numărul programelor sociale, ci de capacitatea economiei de a crea suficientă valoare fără a transfera constant costurile prezentului asupra generațiilor viitoare.

• Regele nu l-a arestat gradualist pe Mareșal

  Next >