În vocabularul politic există numeroși termeni care descriu modul în care este exercitată puterea. Printre aceștia se află și conceptul de cacistocrație (din englezescul kakistocracy), un termen mai puțin cunoscut, dar deosebit de sugestiv. Acesta desemnează situația în care conducerea unui stat, a unei instituții sau a unei organizații ajunge în mâinile celor mai incompetenți, corupți sau lipsiți de scrupule membri ai societății.

Termenul provine din greaca veche, fiind format din cuvintele kákistos („cel mai rău”) și krátos („putere” sau „guvernare”). Sensul său literal este, așadar, „guvernarea celor mai răi”.

Conceptul s-a născut ca o contrapondere la noțiunea de aristocrație, care în accepțiunea sa clasică desemna conducerea realizată de cei mai buni, mai virtuoși sau mai capabili membri ai comunității. Dacă aristocrația presupune existența unei elite caracterizate prin excelență, cacistocrația descrie exact opusul: instalarea la putere a celor mai nepotriviți indivizi pentru exercitarea funcțiilor publice.

Din acest motiv, termenul e folosit mai ales pentru a exprima judecăți critice asupra unor regimuri politice, administrații publice sau grupuri conducătoare. Cacistocrația e utilizată mai ales ca noțiune critică și descriptivă a degradării guvernării.

Evoluția istorică a termenului

O atestare timpurie este cea din 1644, când clericul englez Paul Gosnold folosește termenul „Kakistocracy” într-o predică ținută la Oxford. Ulterior, termenul a fost preluat în literatura și dezbaterile politice europene, mai ales pentru a critica regimuri considerate corupte sau incapabile.

În perioada Revoluției Franceze, numeroși autori au recurs la asemenea formulări pentru a condamna excesele violenței revoluționare. În secolul al XIX-lea, scriitori și oameni politici au extins utilizarea conceptului pentru a descrie situații în care instituțiile statului păreau capturate de persoane lipsite de aptitudinile necesare conducerii.

De-a lungul timpului, cacistocrația nu a devenit o categorie formală a științei politice, însă a rămas un instrument retoric și analitic utilizat pentru a semnala degradarea mecanismelor de selecție a liderilor.

Cacistocrația și teoria elitelor

În teoria politică, problema fundamentală a guvernării nu este doar distribuția puterii, ci și calitatea celor care o exercită. Numeroși autori au observat că instituțiile pot funcționa eficient numai atunci când persoanele aflate la conducere posedă competență profesională, legitimitate și responsabilitate morală.

Din această perspectivă, cacistocrația poate fi definită ca rezultatul unui proces de selecție negativă. În loc ca indivizii cei mai capabili să avanseze către pozițiile de conducere, sistemul favorizează loialitatea personală, clientelismul, obediența sau oportunismul. În asemenea condiții, administrația publică tinde să își piardă eficiența, iar încrederea cetățenilor în instituții se erodează progresiv.

Conceptul e apropiat de ceea ce sociologii și economiștii numesc „selecție adversă”, un mecanism care penalizează meritul autentic. Totuși, „selecția adversă” are în economie un sens tehnic specific, legat în principal de asimetria informațională; pentru fenomenul descris aici, noțiunea de „selecție negativă”, alături de concepte precum clientelism, e mai precisă.

Manifestări ale cacistocrației

O societate descrisă ca fiind cacistocratică prezintă adesea câteva trăsături recurente: promovarea persoanelor incompetente în funcții de conducere; politizarea excesivă a instituțiilor publice; favoritism în ocuparea posturilor; tolerarea corupției și a conflictelor de interese; subordonarea expertizei față de interese politice; degradarea calității administrației și a serviciilor publice; diminuarea responsabilității și a transparenței decizionale.

Prezența acestor caracteristici indică existența unui proces de deteriorare instituțională care apropie sistemul politic de cacistocrație.

Cacistocrația în cultura populară: Idiocracy

Filmul Idiocracy (2006), regizat de Mike Judge, oferă o reprezentare satirică a unei societăți distopice în care declinul competenței, antiintelectualismul, consumerismul și degradarea instituțiilor au ajuns să domine viața publică. Deși scenariștii nu utilizează conceptul de cacistocrație, lumea imaginată în Idiocracy prezintă numeroase elemente care pot fi puse în relație cu ideea de degradare a mecanismelor de selecție și exercitare a puterii.

Un element central al satirei e faptul că persoanele competente și raționale ajung să fie marginalizate într-un sistem în care populismul, superficialitatea și interesele de grup au o influență disproporționată. Astfel, filmul poate fi asociat cu selecția negativă și degradarea instituțională, concepte care se află în apropierea ideii de cacistocrație, fără ca cele două noțiuni să fie identice.

Regimul cacistocratic

În epoca contemporană, termenul cacistocrație rezonează cu guverne considerate ineficiente, corupte sau autoritare.

A eticheta un regim drept cacistocratic nu înseamnă doar a afirma că acesta guvernează prost, ci și că mecanismele de promovare a competenței au fost înlocuite de proceduri care favorizează indivizii cei mai nepotriviți pentru exercitarea puterii. Din acest motiv, termenul apare adesea în context de polarizare politică.

Sublinind ideea potrivit căreia cacistocrația se referă la guvernări exercitate de cei mai puțin competenți sau mai lipsiți de scrupule membri ai societății, merită analizate și concepte înrudite, care descriu forme de degenerare a exercițiului puterii.

Cleptocrația, ohlocrația și ponerologia

Cleptocrația reprezintă un sistem în care conducătorii folosesc instituțiile statului pentru propria îmbogățire sau a grupului din jurul lor. Spre deosebire de cacistocrație, unde accentul cade pe incompetență și lipsa de calificare, cleptocrația are în centru deturnarea resurselor publice. Corupția, favoritismul și capturarea instituțiilor sunt caracteristici definitorii ale unei asemenea forme de guvernare.

Ohlocrația (din grecescul ochlos, „mulțime”) înseamnă guvernarea gloatei. Conceptul a fost utilizat încă din Antichitate pentru a descrie situațiile în care deciziile politice sunt dictate nu de lege, competență sau deliberare rațională, ci de emoțiile și pasiunile maselor. Ohlocrația e o formă degenerată a democrației, atunci când voința populară încetează să mai fie limitată de instituții și de respectul pentru drepturi. Această caracterizare aparține în special tradiției clasice reprezentate de Polybius, în teoria sa privind degradarea și succesiunea formelor de guvernământ.

Ponerologia provine din grecescul poneros („rău”, „malefic”) și definește accesul la putere al psihopaților, care pot modela instituțiile statului. Spre deosebire de cacistocrație, care e legată de lipsa competenței, ponerologia se referă la cei care contribuie cu rea intenție la apariția autoritarismului, represiunii și violenței.  În accepțiunea lui Andrzej Łobaczewski, noțiunea nu-i vizează doar pe cei aflați la putere, ci și mecanismele prin care procesele patologice ajung să modeleze instituțiile și funcționarea sistemului politic distructiv.

• Cine produce bogăția pe care România o redistribuie?

  Next >