Cine produce bogăția pe care România o redistribuie?

Un profesor observa recent că, în România, au mai rămas câteva filiere universitare care oferă absolventului o perspectivă aproape sigură de angajare. IT-ul, medicina, dreptul și instituțiile militarizate sunt, în această perspectivă, locurile în care facultatea încă produce ceva concret: un om care știe că, după absolvire, are unde să lucreze și că venitul său va fi relativ ridicat.

Observația e interesantă, dar lasă în afara discuției tocmai întrebarea esențială: ce fel de economie e aceea în care succesul unei facultăți se măsoară prin certitudinea angajării și nu prin capacitatea economiei de a transforma munca în valoare nouă? Și, mai ales, cine produce resursele din care-s plătite aceste venituri?

Nu medicii, programatorii, judecătorii sau polițiștii sunt problema. Unele activități pot produce valoare mare, altele-s servicii publice necesare. Problema e că simpla existență a unui loc de muncă nu spune nimic despre sursa bogăției care-l finanțează. Iar într-o economie în care statul redistribuie masiv, diferența dintre venit și producție devine crucială.

Venit nu înseamnă producție

O economie poate avea milioane de salarii, pensii și subvenții care circulă între oameni fără ca valoarea produsă în interior să crească. Statul poate majora pensiile și lefurile, poate subvenționa energia sau să se implice în procesul investițional, dar niciuna dintre aceste operațiuni nu răspunde la întrebarea: cine a creat resursele?

Într-o economie sănătoasă, veniturile cresc odată cu productivitatea. Într-una bazată pe redistribuire, întâi cresc veniturile și se realizează obiectivele sociale, apoi se caută resursele prin taxe, contribuții, datorie, inflație sau fonduri externe. Fără ca vreunul dintre aceste mecanisme să poată înlocui, pe termen lung, producția.

România a învățat să majoreze veniturile înainte de a mări productivitatea. Dacă numărul beneficiarilor crește mai repede decât al celor care produc, problema devine una de aritmetică: cine finanțează diferența? Economia productivă.

Când economia se organizează în jurul banilor altora

Dacă statul distribuie resurse importante, economia se adaptează: antreprenorii caută proiecte finanțabile, companiile contracte publice, universitățile programe sigure, investitorii subvenții, menajele sprijin public. Capitalul și munca tind să se ducă acolo unde randamentul e mai bine protejat/garantat administrativ sau mai ușor de anticipat, chiar dacă acele activități nu-s neapărat cele cu cel mai mare potențial de productivitate. Când o economie se obișnuiește să funcționeze pe baza unor fluxuri externe, riscă să se specializeze în sectoare rentabile doar cât timp ele continuă.

Astfel, economia ajunge să producă tot mai mult ceea ce este finanțat, nu ce e necesar.

Fondurile europene: resursă externă, nu bogăție internă

Fondurile europene-s importante, dar sunt resurse externe, legate de productivitatea altora, nu venituri generate de capital și economie în România. O autostradă poate crește productivitatea, dar nu o garantează. O infrastructură energetică modernă poate reduce costurile, dar nu creează automat companii competitive. România și-a construit ambițiile economice pe bani publici veniți din afară, nu pe capital acumulat sau atras care să genereze productivitate.

Chiar și energia ieftină a devenit dependentă de stat: oamenii își pun panouri fotovoltaice, dar proiectează investiția în jurul subvenției. Când până și soluția pentru reducerea costurilor depinde de taxele altora, mecanismul redistributiv devine dominant.

Alfania: inflația ca redistribuire mascată

Jörg Guido Hülsmann e autorul unei povești economice despre țara imaginară Alfania, unde regele începe să inflaționeze moneda locală și cursul alfa față de beta, moneda unei țări mari Betania, se prăbușește. Alfanienii plătesc mai mult pe importuri, investitorii betanieni își văd capitalurile ciuntite, iar regele și industriile exportatoare se îmbogățesc pe seama supușilor și a capitalului străin.

Alfanieni nu se pot apăra de inflație, iar capitaliștii betanieni încep să renunțe la investiții. Țara e lovită dublu: prin redistribuirea veniturilor și prin diminuarea capitalului investit, adică o lovitură directă dată dezvoltării. Cu recesiunea pe cap și vistieria goală, regele e obligat să tempereze inflația pentru a nu pierde complet capitalul străin.

Aici intervine însă surpriza: Guvernul Betaniei promite brusc să emită suficientă monedă beta pentru a stabiliza cursul alfa. Regele capătă garanție monetară externă și revine la inflație, fără să se teamă de consecințe. Capitalurile betaniene nu se mai repatriază, ba chiar vin altele. Economia alfaniană începe să se specializeze în sectoare devenite rentabile doar datorită fluxurilor de monedă betaniană, nu a sporurilor de productivitate.

Când Betania renunță brusc la sprijin, criza izbucnește violent. Alfania descoperă că sectoarele care au „prosperat” prin inflație nu pot supraviețui fără capital extern, iar deprecierea monedei alfa față de beta amplifică prăbușirea. Investitorii internaționali evită țara exact în momentul în care importul de capital ar fi permis restructurarea.

Foștii profitori de pe urma inflației — regele, familia și apropiații — sunt cei mai mari capitaliști ai țării, dar le lipsește spiritul antreprenorial. Averea lor nu provine din creativitate sau risc, ci din multiplicarea banilor impusă populației. Ei sunt la cârma economiei, dar nu știu ce să facă. Alfania alunecă din criză în recesiune, iar micii antreprenori privați n-au capitalul necesar pentru a reconstrui economia. Regele caută credite în afară pentru a tempera situația și devine dependent politic de Betania.

Aceasta e lecția profundă: inflația nu redistribuie doar bani, ci și structura economiei. Ea mută capitalul din sectoarele productive în cele protejate, alimentate artificial de fluxuri externe. Când aceste fluxuri dispar, economia descoperă cât de puțin productivă era în realitate.

Iar specializarea într-o economie construită pe bani publici veniți din afară — nu pe capital acumulat/atras și productivitate — face ca momentul retragerii capitalului să fie devastator: sectoarele „rentabile” se prăbușesc, moneda se depreciază, iar investițiile străine dispar exact când ar fi avut rol decisiv pentru restructurare.

Capitalul pleacă, productivitatea stagnează

Economisirea și acumularea de capital sunt vitale. Un muncitor cu utilaj performant produce mai mult decât același fără utilaj, iar plusul productiv se redistribuie către medic, programator, magistrat și polițist. Dar, o societate care descurajează economisirea și nu stimulează capitalul productiv își lovește eficiența viitoare.

România a evitat restructurarea prin pensionări anticipate, emigrație, subvenții, fonduri externe și datorie. Șomajul a fost ascuns pe baza forței de muncă exportate către investitorii care lipseau de pe teritoriul național, dar lipsa productivității nu poate fi ascunsă. Problema nu e câți oameni lucrează, ci câtă valoare produce fiecare și cât capital există în spatele muncii lor.

Tinerii aleg siguranța, nu productivitatea

Tinerii aleg medicina, IT-ul, dreptul și instituțiile militarizate pentru că răspund stimulentelor. Dacă statul oferă siguranță, oamenii vor căuta statul.

Dar, nevoia de activități productive, companii competitive, capital și investiții private e legată de faptul că salariile cresc sustenabil doar când angajatul generează mai multă valoare.

La final rămâne întrebarea simplă: Cine produce bogăția pe care România o redistribuie?

Fondurile europene se termină, datoria trebuie refinanțată, subvențiile plătite, pensiile indexate, importurile achitate. O societate nu poate consuma pe termen lung mai mult decât produce. Poate să amâne plata, dar nu să o anuleze.

Productivitatea nu e alternativa solidarității, ci condiția ei materială pe termen lung.