Românii sunt săraci deoarece aşa sunt conduşi

Românii sunt ghidați de peste trei decenii de conducători care judecă pornind din sărăcie, de aceea nu ne iese nimic. Pe când polonezilor li se cultiva spiritul antreprenorial, încă de când veneau în România la mare şi vindeau nimicuri prin parcări, noi eram „hrăniţi” cu mentalitatea de slugă de care nu reuşim să ne dezbărăm nici după ce migrăm în străinătate.

Un critic literar remarca că România are mai mult o literatură a sărăciei. Scriitorii sărăciei, de la Ioan Slavici la Liviu Rebreanu și Marin Preda, și-au ales personajele din lumea satului. Cu cât populația e mai disipată într-o multitudine de comune și sate, în loc să fie concentrată în câteva orașe, cu atât productivitatea e mai redusă. Agricultura are o eficienţă scăzută comparativ cu industria, motiv pentru care e subvenţionată.

În fine, nici gândirea şcolii ardelene, mulată de secole pe interesele europene, nu ne-a ajutat prea mult să creăm bogăţie în stil american. Am rămas mai degrabă la administrarea sărăciei, precum nemţii.

Aş aduce însă în discuţie un editorial al lui Tudor Octavian, „Cei care îşi iubesc sărăcia”, în care observă că în nicio altă ţară europeană nu s-au pictat atâtea periferii, acoperişuri scorojite, străzi care nu duc nicăieri, hambare povârnite şi bojdeuci mizerabile. Arta românească găseşte mereu poezie în ruină. În timp ce muzeele lumii expun festinuri regale, noi oferim publicului chefuri de mansardă.

Dar problema, avertizează el, nu e sărăcia, ci concepţia despre ea: o transformăm în virtute, semn al cinstei şi dovadă de modestie. E o resemnare cu aer monahal, o justificare a neputinţei. Traiul prost e comod şi nu provoacă; traiul bun presupune răzvrătire împotriva inerţiei, continuitate şi responsabilitate. Sărăcia nu cere curaj şi concurenţă; bogăţia cere disciplină, încredere şi o cultură pe care încă nu am reuşit să o construim.

La începutul secolului XX, 80% dintre români locuiau în mediul rural și doar 20% în cel urban.

Au urmat anii de migrație forțată de la sat la oraș din vremea comunismului, iar raportul s-a inversat, ajungând la 55% în mediul urban și 45% în cel rural. Dar, din nefericire, România e astăzi la fel de săracă precum arată literatura.

Economia decapitalizată

Totuşi, în perioada interbelică, deși clasa politică arăta cam la fel, economia se stabilizase și funcționa pe principii autentice de piață. După dificultăţile economice de după Primul Război Mondial şi criza de la începutul anilor ’30, economia s-a dezvoltat coerent, cu ajutorul pieţei de capital.

În anii '90, România avea o economie decapitalizată, după decizia lui Ceauşescu de a achita datoria.

În loc să înţeleagă că economia trecuse printr-un amplu proces de dezinvestire şi că era nevoie de capital din afară pentru creşterea bunăstării, conducătorii politici postcomunişti au decretat: „Nu ne vindem ţara!”. În lipsa capitalului străin, s-a apelat la inflaţie. Astfel, populaţia a sărăcit pentru a crea capitalişti autohtoni conectaţi politic, denumiţi ulterior baroni locali.

În istoria ultimilor o sută de ani se disting trei perioade de inflaţie ridicată pe fondul decapitalizării: după primul mare război, la începutul crizei din anii ’30 şi în prima parte a anilor ’90. De fiecare dată, oamenii politici au încercat să obţină capital fără să piardă controlul asupra economiei.

Capitalul privat interbelic

Dacă tot discutăm despre perioada interbelică, merită să ne uităm la structura capitalului privat. Nicolae Malaxa era cel mai mare industriaş din România, deţinând în principal celebra uzină Faur, integrată cu Uzina Republica, dar şi participaţii la Astra Arad, Unio Satu Mare, IOR, Tohani Zărneşti şi Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi.

Acesta avea acţiuni şi la Uzinele Reşiţa, unde administrator-delegat era Max Auschnitt, care controla, împreună cu fratele său Edgar, şi societatea Titan-Nădrag-Călan.

Deşi comuniştii aveau obiceiul să vânture ideea că România era o ţară eminamente agrară înainte de a lua proletariatul puterea, la naţionalizare au preluat o industrie mult mai diversă: Uzinele Copşa Mică şi Cugir, Asigurarea Românească (devenită ADAS şi ASIROM), rafinăriile Astra şi Steaua Română, Mica şi Aur (Phoenix Baia Mare), Govora-Călimăneşti, Vulcan – uzinele metalurgice, Nitramonia Făgăraş, Semănătoarea – maşini agricole, Societatea Marilor Hoteluri, Scăeni – geamuri, Fieni – ciment etc.

Cam orice societate naţională interbelică era listată la bursă şi avea acţionariat particular, chiar minoritar. Societatea Naţională de Gaz Metan, care îngloba producţia (Romgaz), transportul (Transgaz) şi distribuţia gazelor naturale, a pornit ca o companie a statului, dar în anii ’40 statul mai deţinea doar 58,6% din acţiuni. Restul se afla în mâinile capitalului privat, asigurându-se astfel investiţiile necesare pentru dezvoltarea capacităţii de producţie şi transport.

Capitalul privat era acţionar la Societatea Anonimă Română de Telefoane, la Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti (STB) ori la Societatea Română de Radio-Difuziune, mergând până într-acolo încât şi Banca Naţională a României era o instituţie listată.

Nu exista Petrom, însă erau numeroase companii petroliere cotate la bursă: Astra Română, Steaua Română, Petrol Block, Concordia, Industria Română de Petrol şi Petrolul Românesc. Multe erau cotate şi la burse din străinătate.

Din câte se vede, modelul de urmat suntem tot noi!

Apropiat al regelui Carol al II-lea, Malaxa a ajuns cel mai influent om de afaceri din România, ca urmare a comenzilor de stat primite şi a creditelor preferenţiale acordate. La rândul său, Auschnitt a profitat de faptul că Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa – provenite din vechea societate metalurgică STEG din Banat şi redefinite ca societate anonimă în 1920 – au fost considerate de interes strategic în 1923, întrucât încorporau importante uzine de armament. Ca urmare, statul a legiferat ca 60% din acţiuni să fie deţinute de capitalişti români.

De la naţionalizare la baronii postcomunişti

Comuniştii au preluat de la Malaxa şi Auschnitt o sumedenie de întreprinderi pentru care şi-au arogat mai târziu meritul construirii lor. Chiar dacă nu le-au organizat la fel de bine, le-au păstrat în stare de funcţionare şi le-au oferit muncitorilor mutaţi de la sat la oraş apartamente, locuri în fabrici, raţii la Gostat. Era un model ineficient, dar funcţional – un fel de „statul te ţine în priză”, în circuit închis.

După 1990, elita cu „origine sănătoasă” – noua aristocraţie a baronilor locali – n-a fost în stare nici măcar să menţină ceea ce a moştenit. Fabricile s-au topit la fier vechi. Nu am vândut ţara investitorilor străini, ci am dat-o pe mâna clientelei politice. Privatizarea a devenit privatocraţie: o redistribuire opacă a activelor către apropiaţi politici, nu către constructorii economiei reale. În timp ce Polonia şi Coreea de Sud construiau capitalism, la noi era bătălie pe dat tunuri.

Privatocraţia nu înseamnă proprietate privată, ci capturarea proprietăţii prin relaţii politice. Nu creează capital, ci îl mută dintr-o parte în alta şi, în cele din urmă, îl consumă. De aceea, problema nu a fost că România a privatizat, ci că a făcut-o fără să construiască o clasă antreprenorială capabilă să reinvestească şi să dezvolte ceea ce a primit.

Aşa se explică şi diferenţa dintre vechii capitalişti şi noii baroni. Malaxa şi Auschnitt au avut şi ei relaţii cu statul, comenzi publice şi avantaje pe care piaţa de astăzi le-ar considera discutabile. Diferenţa e că, în cazul lor, activele au rămas integrate într-o economie productivă. În cazul multora dintre noii baroni, activul a fost mai degrabă o oportunitate de a transforma proprietatea în consum. Împroprietăriţi cu o economie decapitalizată, au deturnat bruma de capital şi au blocat-o în simboluri ale luxului.

Oare ce părere mai au acum cei care vânturau pancartele cu „IMGB face ordine” şi strigau: „Nu ne vindem ţara”?

Sărăcia ca politică

Indiferent cum se revendică, românii sunt cei mai de stânga dintre europeni, pentru că au rămas la fel de săraci după migraţia de la sat la oraş, fără o evoluţie corespunzătoare a mentalităţii. Nu contează cu cine votează, cât timp statul e social, aşa cum e definit constituţional. Problema ţine de organizare şi de conducătorii care nu îşi ghidează semenii în spiritul pieţelor care creează bogăţie prin cultivarea productivităţii. În schimb, conservă administrarea unei sărăcii pe care o regăsim în cărţile lui Slavici şi Rebreanu şi care se impregnează în spiritul poporului.