Există un punct în orice dezbatere economică în care explicațiile devin incomode și sunt înlocuite de suspiciuni. În jurul ROBOR, acel punct pare să fi fost atins. Nu mai discutăm despre mecanisme, ci despre vinovați.

Doar că piețele nu funcționează pe logica vinovăției.

Una dintre acuzațiile frecvente este că apropierea cotațiilor ar sugera o coordonare. Intuiția este seducătoare, dar greșită. Literatura economică arată că, în prezența informației comune, comportamentele tind să se alinieze. Nu pentru că actorii comunică între ei, ci pentru că reacționează la aceleași semnale.

Lucrările lui Stephen Morris și Hyun Song Shin explică exact acest fenomen: atunci când un semnal devine comun, el devine și coordonator implicit al comportamentelor. Participanții ajung la concluzii similare nu pentru că discută între ei, ci pentru că privesc aceeași realitate.

Cu alte cuvinte, convergența nu este suspectă. Este structurală.

Acest lucru este valabil mai ales în piețe cu lichiditate limitată și orizonturi scurte, unde prețurile tind să graviteze în jurul acelorași repere. Nu pentru că există coordonare, ci pentru că există constrângeri comune.

A interpreta această aliniere drept „înțelegere” înseamnă a confunda rezultatul cu cauza.

Tocmai de aceea, apropierea cotațiilor nu trebuie confundată automat cu existența unei înțelegeri. Literatura economică privind coordonarea între participanții la piață arată că o înțelegere stabilă presupune monitorizare permanentă și capacitatea de a sancționa deviațiile. Fără aceste condiții, înțelegerile tind să se destrame.

Piața monetară nu oferă însă un asemenea mediu.

Cotațiile sunt vizibile, dar tranzacțiile nu. Volumele, nevoile de lichiditate și riscurile de bilanț sunt distribuite și opace. Într-un astfel de context, ideea funcționării unei înțelegeri stabile este nu doar improbabilă, ci contradictorie.

Mai mult, există constrângeri interne care disciplinează comportamentul fără a fi nevoie de vreo coordonare. O bancă nu poate devia semnificativ fără să își asume riscuri reale. Costul acestei deviații este imediat și tangibil.

Disciplina vine din risc, nu din coordonare.

Rolul băncii centrale adaugă un alt nivel de structură. Ratele interbancare sunt ancorate într-un coridor determinat de politica monetară și de facilitățile permanente. Dobânzile nu „plutesc” liber, ci oscilează într-un interval definit de condițiile de lichiditate din sistem.

ROBOR nu este o excepție de la această regulă.

El reflectă poziția lichidității și așteptările privind politica monetară. Nu este un mecanism autonom, ci un rezultat.

Dimensiunea internațională completează tabloul. După 2022, creșterea dobânzilor a fost un fenomen global. Analizele Băncii Reglementelor Internaționale au arătat cât de puternic sunt conectate piețele financiare prin fluxurile de capital și condițiile de finanțare.

A trata ROBOR ca fenomen exclusiv local înseamnă a ignora această realitate.

În paralel, cadrul de reglementare s-a schimbat fundamental după scandalurile internaționale privind indicii de referință. Standardele de transparență și guvernanță au devenit mult mai stricte, iar spațiul pentru manipulare sistematică s-a redus semnificativ.

Ipotezele simple privind existența unor înțelegeri nu mai sunt compatibile cu acest cadru.

În cele din urmă, rămâne constrângerea de bază: economia. Băncile nu stabilesc costul banilor în vid. Ele îl intermediază într-un mediu marcat de inflație, deficite și dependență de finanțare externă. Dobânzile sunt o consecință a acestor condiții, nu o cauză izolată.

Iar aici realitatea este clară: comportamente similare apar din constrângeri similare.

Problema nu e că piețele ar conspira. Problema este că reflectă o situație pe care preferăm să nu o vedem.

• ROBOR și dispariția semnalului: ce se întâmplă când prețul banilor...

  Next >