Există situații în care o imagine statistică reușește să spună mai mult decât un volum întreg de analize economice. Nu pentru că tabelele și graficele ar fi infailibile, ci pentru că ele surprind simultan fenomene pe care discursul public le fragmentează până la pierderea sensului. Uneori, câteva repere trasate pe aceeași axă cronologică pot dezvălui mai clar mecanismele economice decât sute de ore de dezbateri televizate.

Tabelul care compară evoluția inflației și a ratelor de politică monetară din România, zona euro, Polonia, Ungaria și Cehia oferă exact o asemenea perspectivă. Privit cu atenție, el demontează una dintre cele mai persistente iluzii ale ultimilor ani: ideea că explozia dobânzilor din România ar fi fost rezultatul unor factori exclusiv locali.

În realitate, ceea ce s-a petrecut între 2021 și 2023 a fost un fenomen regional și global. România nu a mers pe un drum separat. S-a aflat pe aceeași autostradă economică pe care circulau, în același timp, Varșovia, Budapesta, Praga și Frankfurt.

Un șoc global, nu o excepție românească

Dacă extindem perspectiva dincolo de Europa Centrală și de Est, observăm același fenomen și în Statele Unite și în Marea Britanie. Cu alte cuvinte, nu discutăm despre o particularitate regională, ci despre una dintre cele mai ample reacții sincronizate ale politicii monetare din ultimele decenii.

După șocul pandemic, economia mondială s-a confruntat cu o combinație rar întâlnită de perturbări. Lanțurile logistice au funcționat cu dificultate, costurile transportului au crescut abrupt, iar programele de stimulare fiscală și monetară au injectat cantități uriașe de lichiditate în economie. Ulterior, conflictul din Ucraina a amplificat presiunile asupra piețelor energiei și materiilor prime.

Rezultatul s-a văzut rapid în statistici.

În România, inflația anuală a urcat până la aproape 17%. În Polonia, creșterea prețurilor a depășit 18%. Cehia a înregistrat un vârf de 18%, iar Ungaria a devenit cazul extrem al regiunii, cu o inflație care a trecut de 25%. Chiar și zona euro, obișnuită timp de două decenii cu stabilitate a prețurilor, a consemnat o rată de peste 10%.

De cealaltă parte a Atlanticului, inflația a atins aproximativ 9% în Statele Unite, iar în Marea Britanie a depășit 11%. Nivelurile au fost diferite, însă succesiunea evenimentelor a fost identică.

Mai întâi inflația, apoi dobânzile

Diferențele dintre țări erau importante, însă direcția era identică. Mai întâi a crescut inflația. Apoi au reacționat băncile centrale. În final au urcat dobânzile din piața monetară.

Această succesiune este vizibilă aproape matematic în toate economiile analizate. În România, BNR a ridicat rata-cheie până la 7%. În Polonia, banca centrală a urcat dobânda la aproape 7%. În Cehia, nivelul maxim a fost apropiat de aceeași zonă. În Ungaria, autoritățile monetare au mers mult mai departe, împingând rata de referință către 13% și chiar au introdus o facilitate de lichiditate de 18% - una dintre cele mai agresive reacții din Europa.

În același interval, Rezerva Federală a Statelor Unite a ridicat dobânda de referință până la 5,5%, iar Banca Angliei până la 5,25%. Diferențele de nivel reflectau diferențele de inflație, însă direcția politicii monetare era aceeași peste tot.

În același timp, BCE a abandonat regimul dobânzilor zero și a început cel mai rapid ciclu de înăsprire monetară din istoria sa recentă. EURIBOR, aflat ani la rând în teritoriu negativ, a trecut în doar câteva trimestre la niveluri pozitive consistente. ROBOR, la rândul său, a reflectat schimbarea fundamentală a condițiilor monetare.

Privind întregul tablou, devine dificil să susții că majorarea dobânzilor din România ar fi fost un fenomen izolat. Exact în aceeași perioadă creșteau costurile creditului în Polonia. Exact în aceeași perioadă se majorau în Ungaria. Exact în aceeași perioadă se măreau în Cehia și în zona euro.

De ce au reacționat toate băncile centrale la fel?

Nu este vorba despre coincidențe. Este vorba despre reacția sistematică a politicii monetare la același tip de șoc. În fond, băncile centrale au la dispoziție un număr limitat de instrumente. Atunci când inflația se accelerează puternic și amenință să se încorporeze în comportamentul consumatorilor și al companiilor, costul banilor trebuie să crească. Nu este o alegere ideologică. Este un mecanism de apărare al stabilității monetare.

Tabelul scoate în evidență și un alt aspect interesant. Deși dobânzile au crescut semnificativ față de perioada pandemiei, în multe momente ele au rămas sub nivelul inflației. Cu alte cuvinte, chiar și într-un context perceput drept unul al „dobânzilor mari”, randamentele reale au continuat să fie negative.

Această situație explică de ce economisirea nu a reușit întotdeauna să protejeze puterea de cumpărare a populației. Prețurile creșteau mai repede decât erau remunerați banii. În termeni nominali, cifrele păreau ridicate. În termeni reali, povestea era mult mai nuanțată.

Ce ne spune comparația regională

De asemenea, comparația regională arată că nivelul inflației și amplitudinea răspunsului monetar au fost strâns legate. Țările care s-au confruntat cu cele mai severe episoade inflaționiste au fost nevoite să adopte și cele mai restrictive politici monetare. Ungaria este exemplul cel mai evident. La polul opus, zona euro, unde inflația a fost mai redusă decât în Europa Centrală și de Est, a avut nevoie de un nivel al dobânzilor considerabil mai mic. Acest lucru sugerează că nu există o formulă universală. Există însă o regulă comună. Când inflația accelerează, costul finanțării tinde să urce. Când inflația încetinește, presiunea asupra dobânzilor începe să se reducă.

Poate că cea mai importantă lecție a ultimilor ani este tocmai aceasta: piețele financiare nu au reacționat la particularități naționale, ci la un șoc global care a traversat frontiere, monede și sisteme economice. România a fost parte a acestui fenomen, la fel ca Polonia, Ungaria, Cehia sau zona euro.

În aceeași măsură, din acest fenomen au făcut parte Statele Unite și Marea Britanie, două economii aflate în afara arhitecturii monetare europene. Tocmai această extindere geografică transformă explicația inflaționistă într-una mult mai convingătoare decât orice interpretare bazată exclusiv pe factori locali.

Economiile nu sunt identice. Dar povestea pe care o spun este aceeași. Mai întâi a venit inflația. Apoi au venit dobânzile. Iar această ordine a fost respectată aproape peste tot.

Unde se oprește logica acuzației?

Există însă și o concluzie incomodă pe care tabelul o sugerează. Atunci când ROBOR a devenit subiect de controversă publică, s-au găsit rapid explicații care plasau responsabilitatea aproape exclusiv în comportamentul băncilor. Pentru mulți observatori, creșterea dobânzilor trebuia să aibă un autor identificabil. Un nume. O instituție. Un vinovat. Problema este că tabelele au memorie.

Privind astăzi aceeași perioadă prin prisma evoluțiilor din România, Polonia, Ungaria, Cehia și zona euro, apare o întrebare aproape ironică. Dacă dobânzile au crescut simultan în toate aceste economii, dacă băncile centrale au reacționat în aceeași direcție și dacă piețele monetare au urmat același traseu, unde se oprește logica acuzației?

Mai ales că aceeași secvență poate fi observată și în Statele Unite și în Marea Britanie. Cu cât extindem comparația, cu atât devine mai evident că avem de-a face cu răspunsuri similare la aceeași problemă și nu cu manifestarea unor fenomene locale independente.

Barometrul nu provoacă furtuna

Ar trebui să presupunem că BNR s-a coordonat cu BCE. Că BCE s-a coordonat cu banca centrală a Poloniei. Că Polonia s-a coordonat cu Ungaria. Că Ungaria s-a coordonat cu Cehia. Că toate aceste instituții au decis, în același timp, să majoreze dobânzile după același tipar.

Cu alte cuvinte, ar trebui să credem într-o înțelegere monetară continentală. Numai că realitatea este mult mai puțin spectaculoasă. Nu băncile centrale au copiat una de la alta. Nu guvernele au participat la vreo conspirație a dobânzilor. Nu piețele monetare au acționat concertat. Toate au răspuns aceluiași fenomen. Inflația.

Exact așa cum barometrul nu provoacă furtuna, ci doar reacționează la schimbarea presiunii atmosferice, dobânzile tind să crească atunci când inflația scapă de sub control. Faptul că reacțiile sunt asemănătoare nu reprezintă dovada unei coordonări, ci existența aceleiași cauze. Uneori, explicațiile conspiraționiste apar tocmai din refuzul de a accepta această simplitate. Dar tabelul nu lasă prea mult loc pentru interpretări exotice. De la București la Praga, de la Varșovia la Budapesta și până la Frankfurt, povestea este aceeași. Mai întâi au crescut prețurile. Apoi au crescut dobânzile.

Am putea adăuga fără dificultate Londra și Washington pe aceeași listă. Rezultatul nu s-ar schimba.

Dacă vom continua să căutăm vinovați pentru fiecare mișcare a piețelor, riscăm să ajungem într-un punct curios al dezbaterii publice: să suspectăm nu doar băncile comerciale, ci și statele, băncile centrale și poate chiar economiile întregi că au urmat aceeași direcție. Când, de fapt, ele au urmat aceeași lege economică. Iar legile economice au un defect enervant pentru teoriile conspirației. Funcționează chiar și atunci când nimeni nu se înțelege cu nimeni.

• ROBOR și dispariția semnalului: ce se întâmplă când prețul banilor...

  < Prev
• Cum a scris Zola cel mai convingător argument pentru capitalism fără să...

  Next >