De ce sunt viorile Stradivarius atât de căutate? Dar cele Guarneri? Fiindcă nimeni nu mai știe de 300 de ani să fabrice niște instrumente cu un sunet atât de profund.

Dincolo de substanțele cu care au fost tratate, specialiștii atrag atenția asupra compoziției lemnului de molid și arțar din care sunt confecționate, ce provine din „mica eră glaciară” care a cuprins lumea între 1250 și 1850. Atunci nu circulau automobile, nu fumegau coșurile fabricilor și nu decolau sau aterizau avioane, dar cu toate acestea a avut loc o modificare bruscă a temperaturii terestre. Tamisa și canalele olandeze înghețau des iarna și ofereau posibilitatea de a se patina. Danemarca a uitat complet de Groenlanda și a găsit-o nelocuită pe la 1500. În China cultivarea portocalelor a fost abandonată. În 1780, portul New York a înghețat atât de tare încât se putea traversa pe jos între Manhattan și Staten Island.

Important este însă că istoria lutierilor cremonezi nu începe cu Stradivari sau Guarneri, ci cu Andrea Amati, care a fabricat viori la mijlocul secolului XVI. Fii săi, Antonio și Girolamo, sunt cunoscuți mai ales pentru violele lor.

Adevărata desăvârșire a meșteșugului familiei Amati e atinsă de Niccolo (1596-1684), care a construit tiparul „Grand Amati”, ajutat de ucenicii săi, Andrea Guarneri și Antonio Stradivari.

Iar reprezentativ în familia Guarneri nu e Andrea - ucenicul lui Amati -, ci fiul său mai mic Giuseppe (1666-1739) - filius Andreae - care a preluat afacerea tatălui în 1698 pentru a concura, asistat de Carlo Bergonzi, cu Antonio Stradivari.

Am ajuns până la urmă și la marele Stradivari (1644-1737). Din cele 1.100 de viori, viole, violoncele, chitare (chiar și o harfă), mai mult de jumătate (650) au rezistat până astăzi, ca dovadă că n-au doar un sunet de neegalat, ci sunt și extrem de fiabile.

Atenție însă: instrumentele lui din perioada bresciană (1690-1698) se vând cu sume doar de ordinul sutelor de mii de dolari, cele care fac milioane sunt din perioada de aur (1698-1725) - cu un vârf în intervalul 1716-1717.

Stradivarius este numele latinizat al lutierului, așa cum semna el instrumentele: „Antonius Stradivarius Cremonesis Faciebat Anno...”.

Însă după 1730, când calitatea instrumentelor scade, sunt semnate numai cu: „Sotto la Desciplina d’Antonio Stradivari F. in Cremona” și nu se mai știe exact dacă sunt fabricate de mâinile lui Antonio ori ale fiilor săi, Omobono și Francesco.

Totuși, până la urmă, Guarneri și-a luat revanșa. Mezinul lui filius Andreae, Bartolomeo Giuseppe (1698-1744) - cunoscut drept Guarneri del Gesù - a reușit să facă instrumente cu coarde cel puțin la fel de bune ca ale lui Stradivari.

Ca dovadă, vioara preferată a celui mai mare violonist al tuturor timpurilor, Niccolo Paganini, nu era un Stradivarius, ci un Guarneri del Gesù din 1743: Il Cannone.

Conform opiniei violonistului irlandez Nigel Kennedy: „Natura sunetului unei viori Guarneri del Gesù este foarte adâncă, un ton profund, este un instrument flexibil, superb! Am avut și un Stradivarius, despre care pot spune că este o Catherine Deneuve, pe când Guarneri e ca... Sophia Loren, mai puțin ezoteric, dar fantastic! Când scoți un Guarneri din cutie, îți spune: «Cântă cu mine!», pe când Stradivarius-ul parcă ar zice: «Ai grijă cu mine!»”.

La celebritate, însă, Stradivari îi întrece cu mult pe del Gesù și toți Guarneri la un loc. Napoleon a deținut trei viori Stradivarius (Molitor - 1697, Berthier - 1716, Recamier - 1727) și a reușit să scape din mâini violoncelul lui Duport, care păstrează până astăzi „amprenta” împăratului.

Arthur Conan Doyle i-a pus în mână lui Sherlock Holmes tot un violoncel Stradivarius.

Iar acel Stradivarius blestemat - omolog al diamantului Hope - care a făcut subiectul filmului „Red violin”, este vioara familiei Mendelssohn achiziționată de Elizabeth Pitcairn în 1990 cu aproape un milion de lire.

• Muzicianul Richard Wagner considerat de Keynes vinovat pentru...

  < Prev
• Să învățăm să ne exprimăm corect în romgleză

  Next >