În fine, noi cei din interior ne dăm mai greu seama de fenomen, deși n-ar trebui. Dar cert e că atunci când o persoană ce a lucrat zece ani în străinătate se întoarce în România, va vedea că revine într-o lume bolnavă, de la care riscă să se molipsească.

Şi apropo de evoluţia acestei lumi, dacă ne uităm la ceea ce a fost cu două-trei cincinale în urmă, se poate trage concluzia că fiecare nouă echipă de decidenți a fost mai defectă decât cea dinainte. Motiv pentru care figuri precum Adrian Năstase sau Călin Popescu Tăriceanu dau  impresia că ar fi puncte luminoase. Deşi au pus și ei pe piaţă mesaje stranii, cum ar fi acela că economia duduie sau că lipsa de reforme e o formă de ajutor social.

E clar că în societatea românească putem vorbi de degenerare. Una ce pare a fi încurajată. De aceea, cine e plecat departe, când revine, observă o societate tulburată, care dă niște avize exact așa cum e ea. Iar guvernările considerate vicioase la momentul plecării sale devin modele, ceea ce măreşte deruta.

Dar alături de aceste exemple ce arată accentuarea gradului de decădere există încă unul: calitatea mass-media. Presa ar trebui să fie o tribună de la care se vehiculează idei ce contribuie la educarea societăţii și care dă peste mână celor ce conduc aberant. Din păcate însă, în loc să se bată în argumente, ziariştii vântură “prefabricate” pe care le aruncă indiferent de ceea ce se discută în societate.

Totuşi spălarea pe creier poate prinde într-un singur caz, dacă ia locul educației. De aceea puneau naziştii la loc de cinste spusele unui personaj dintr-o dramă a lui Hanns Johst: “Când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol”.