Ani întregi inflația a fost explicată prin excesul de cerere: salarii în creștere, consum alimentat de deficit și prea mulți bani care urmăreau prea puține bunuri. Este explicația clasică. Manualele de economie o cunosc foarte bine. Numai că imaginea de astăzi seamănă din ce în ce mai puțin cu acest tablou.

Prețurile continuă să se mărească, dar economia încetinește. Consumul slăbește. Investițiile private își pierd din ritm. Numărul salariaților scade, intențiile de angajare se răcesc, iar șomajul începe să urce. Nu este fotografia unei economii supraîncălzite, ci a uneia care începe să frâneze, în timp ce inflația încă refuză să coboare.

O privire atentă asupra economiei sugerează o schimbare mult mai importantă decât evoluția unei rate a dobânzii sau a inflației. Concluzia este alta: inflația României nu mai e în principal o problemă de prea mulți bani, ci una de prea multe șocuri.

Inflația își schimbă autorul

Dacă privim atent structura scumpirilor, observăm ceva interesant: energia, gazele, carburanții, chiriile. Toate acestea apar astăzi în prim-plan. Nu salariile, consumul excesiv, exuberanța populației.

Presiunile inflaționiste sunt generate tot mai puțin în interiorul economiei și sunt importate tot mai mult prin energie, materii prime și decizii administrative. Autorul inflației nu mai e același.

Cererea nu mai este problema

Primul semnal important: consumul menajelor se contractă. Activitatea economică a stagnat după un trimestru de recul. Cererea agregată nu mai reprezintă motorul inflației, ci începe să devină unul dintre factorii care o temperează. În asemenea situații apare una dintre cele mai dificile configurații pentru politica economică. Economia încetinește, inflația rămâne ridicată, iar instrumentele clasice încep să-și piardă eficiența.

Până nu demult, inflația era explicată prin excesul de cerere. Astăzi explicația se mută spre energie, geopolitică, importuri și decizii administrative. Cu alte cuvinte, asistăm la trecerea de la inflația cererii la inflația constrângerilor.

Dobânzile pot răci consumul, dar nu pot să producă gaze naturale, să ieftinească petrolul, să redeschidă rute comerciale sau să elimine tensiunile geopolitice.

Întârzierea lui Friedman

Milton Friedman vorbea despre „lagurile lungi și variabile” ale politicii economice. Deciziile nu produc efecte imediat. Ele ajung în economie cu întârziere. Exact această întârziere începe să se vadă în economie.

Corecția fiscală începută anul trecut tinde să reducă cererea, să tempereze consumul și să modifice anticipațiile inflaționiste. Economia răspunde, dar inflația continuă să fie alimentată de factori asupra cărora consumatorul are foarte puțin control.

Geopolitica a intrat în funcția inflației

Există însă și o schimbare mai puțin vizibilă. În urmă cu câțiva ani, conflictele militare apăreau în analizele economice aproape exclusiv la capitolul riscuri. Astăzi devin variabile economice. Un conflict din Orientul Mijlociu nu mai înseamnă doar instabilitate geopolitică, ci energie mai scumpă, costuri de transport mai mari, prime de risc majorate, încredere redusă...

Geografia începe din nou să influențeze economia.

O economie cu două viteze

Există însă și alte dificultăți. Construcțiile continuă să reziste relativ bine. În schimb, industria își prelungește contracția. Consumul se răcește, dar creditarea nu se prăbușește. Exporturile și importurile încetinesc simultan.

Nu mai avem o economie care accelerează sau frânează uniform, ci una în care fiecare sector își urmează propria traiectorie. Tocmai această lipsă de sincronizare complică răspunsul politicilor economice.

Dincolo de dobânzi

Dacă inflația nu mai e produsă în principal de excesul de cerere, atunci politica monetară nu mai poate purta singură întreaga povară a ajustării. Dobânzile rămân un instrument esențial, dar eficiența lor e limitată atunci când presiunile vin din energie, din geopolitică sau din blocajele lanțurilor comerciale.

De aceea, politica monetară nu mai poate rămâne singură în prima linie. Corecția bugetară, reformele structurale, investițiile, fondurile europene și, în cele din urmă, productivitatea trebuie să preia o parte din această povară. Nu pentru că dobânzile și-ar fi pierdut importanța, ci pentru că nu mai luptă cu același adversar.

Economia constrângerilor

Nu mai e economia excesului, ci a constrângerilor. Pe primul plan nu mai stă exuberanța consumatorului, ci energia, geopolitica, importurile și deciziile administrative.

Poate că adevărata întrebare nu mai este când va scădea inflația, ci cine o produce. Dacă răspunsul nu mai e consumatorul, ci șocurile externe și constrângerile de ofertă, atunci și tratamentul trebuie schimbat.

• Meserii inflaționiste

  Next >