Există perioade în care economia pare să funcționeze fără efort. Creditul este abundent, finanțarea accesibilă, iar prețurile activelor cresc aproape constant. În astfel de momente apare tentația de a crede că stabilitatea a devenit noua normalitate și că vechile reguli ale prudenței nu mai sunt la fel de importante.

Edward Chancellor arată că dobânda este mult mai mult decât un instrument tehnic folosit de băncile centrale sau de piețele financiare.

Ea reprezintă unul dintre prețurile fundamentale ale economiei, influențând valoarea atribuită timpului, costul finanțării și deciziile privind asumarea riscului. Atunci când prețul capitalului transmite semnale relevante, investitorii sunt încurajați să compare proiectele, să evalueze riscurile și să distingă între investițiile productive și cele care promit randamente fără fundamente solide.

Într-o economie funcțională, nu orice idee primește finanțare și nu orice investiție supraviețuiește. Această disciplină contribuie la alocarea eficientă a resurselor și, implicit, la progresul economic. Capitalul este limitat, iar costul său influențează deciziile privind utilizarea lui. Dobânda nu influențează doar costul finanțării; ea funcționează și ca un mecanism de selecție. În anumite condiții, abundența capitalului ieftin poate slăbi această disciplină, permițând unor investiții neviabile economic să supraviețuiască mai mult decât ar fi posibil într-un mediu financiar mai restrictiv.

Problema apare atunci când finanțarea rămâne ieftină pentru perioade îndelungate, iar participanții la piață ajung să subestimeze riscurile pe care și le asumă. În astfel de condiții, proiectele care altfel ar fi privite cu scepticism pot găsi mai ușor finanțare, evaluările activelor cresc, iar îndatorarea se extinde. Succesul aparent al piețelor ajunge astfel să fie confundat cu sănătatea lor reală. Nu orice perioadă de dobânzi reduse produce asemenea efecte, dar, atunci când este însoțită de optimism excesiv, creditare relaxată și evaluări tot mai ambițioase, poate favoriza acumularea unor dezechilibre greu de observat atât timp cât condițiile rămân favorabile.

Aici intervine una dintre ideile centrale ale lui Nassim Nicholas Taleb: absența problemelor nu trebuie confundată cu absența riscului. Faptul că un sistem nu a întâmpinat dificultăți o perioadă îndelungată nu demonstrează că a devenit mai sigur. Uneori, poate însemna exact contrariul: vulnerabilitățile există, dar nu au fost încă supuse unei presiuni suficient de mari pentru a deveni vizibile.

Riscurile importante se pot acumula lent, în perioadele în care atenția se concentrează aproape exclusiv asupra rezultatelor favorabile. Cu cât stabilitatea aparentă durează mai mult, cu atât participanții devin mai încrezători în propriile modele, în strategiile lor și în capacitatea de a anticipa viitorul. Ceea ce nu s-a întâmplat până acum începe să fie tratat ca și cum nu s-ar putea întâmpla vreodată.

Paradoxal, succesul poate deveni astfel o sursă de vulnerabilitate. O piață care crește ani la rând îi poate încuraja pe investitori să își asume riscuri suplimentare. Finanțarea accesibilă poate stimula acumularea de datorii, iar perioadele prelungite de creștere îi pot determina pe participanți să considere prudența excesivă drept un dezavantaj competitiv. Treptat, un sistem care pare tot mai stabil poate deveni tot mai dependent de menținerea condițiilor care i-au susținut aparenta stabilitate.

Criza financiară din 2007–2009 ilustrează această dinamică.  În anii de expansiune, creșterea prețurilor locuințelor și accesul facil la credit au alimentat convingerea că riscurile puteau fi controlate și că tendința ascendentă a pieței imobiliare avea să continue. În realitate, vulnerabilitățile se acumulaseră prin îndatorare excesivă, standarde slabe de creditare, produse financiare complexe și o interconectare tot mai mare a instituțiilor financiare. Când piața imobiliară a început să se deterioreze, aceste slăbiciuni s-au amplificat reciproc, iar ceea ce părea solid s-a dovedit mult mai fragil decât sugerau rezultatele anterioare.

Astfel se conturează una dintre cele mai persistente iluzii financiare: convingerea că viitorul va semăna cu trecutul recent.

Istoria economică arată că marile dezechilibre se formează adesea în perioadele de optimism, nu doar în cele de panică. Expansiunile prelungite pot încuraja acumularea de datorii, supraevaluarea activelor și subestimarea riscurilor. Atunci când condițiile se schimbă, vulnerabilitățile care păreau neimportante pot deveni decisive.

De aceea, întrebarea esențială nu este doar dacă o economie traversează o perioadă favorabilă, ci și pe ce se bazează această prosperitate. Este rezultatul unei creșteri susținute de productivitate, investiții viabile și bilanțuri solide? Sau depinde în mod disproporționat de credit ieftin și de presupunerea că actualele condiții vor continua la nesfârșit?

Chancellor abordează această problemă din perspectiva istoriei dobânzilor, a creditului și a ciclurilor financiare. Taleb o examinează prin prisma fragilității, a incertitudinii și a limitelor capacității noastre de a anticipa evenimente rare, dar cu efecte majore. Perspectivele lor sunt diferite, dar se întâlnesc într-un punct esențial: rezultatele favorabile din trecut nu reprezintă, prin ele însele, o garanție a siguranței viitoare.

Poate că una dintre cele mai mari greșeli pe care le putem face este să confundăm liniștea cu siguranța. În economie, ca și în alte domenii, faptul că nu vedem pericolul nu înseamnă că acesta nu există. Uneori, înseamnă doar că testul care l-ar putea scoate la lumină nu a sosit încă. Iar atunci când vulnerabilitățile acumulate devin vizibile, costul lor poate depăși cu mult beneficiile care au alimentat iluzia siguranței.

• America crește mai repede decât Europa. E fiscalitatea redusă secretul?

  Next >