Edward Lear și economia absurdului

Există o formă poetică în care economia înseamnă eficiență: cinci versuri, câteva rime și o cantitate disproporționat de mare de absurditate. Limerick-ul e o mică întreprindere cu costuri reduse și randament mare. Edward Lear (1812–1888) transformă această formă într-unul dintre marile vehicule ale nonsense-ului literar.

Lear e artist, ilustrator și scriitor, iar A Book of Nonsense (1846) face celebru un tip de poezie care devine asociat cu limerick-ul. În lumea lui apar bătrâni cu bărbi locuite de păsări, personaje care călătoresc în locuri imposibile și creaturi parcă proiectate de un contabil care-și pierde răbdarea cu realitatea.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple:

There was an Old Man
with a beard,

Who said, “It is just as I feared!—

Two Owls and a Hen,

Four Larks and a Wren,

Have all built their nests in my beard!”

Într-o adaptare românească:

Era un moșneag cu o
barbă stufoasă,

Și zise: „Mi-e teamă c-am dat de belea acasă!

Două bufnițe și-un pui,

Patru ciocârlii și-un sticlete gălbui

Și-au făcut toate cuib în barba mea deasă!”

Traducerea mot-à-mot ar pierde mare parte din efect. La Lear, nu trebuie să supraviețuiască doar sensul, ci și mecanismul comic: rima, ritmul și logica absurdului.

Esențial e că bătrânul nu reacționează cu uimire, ci face un inventar: două bufnițe, un pui, patru ciocârlii, un sticlete. Situația e absurdă, dar discursul rămâne aproape administrativ. Tocmai această nepotrivire produce comicul.

Și aici apare prima nuanță economică interesantă: limerick-ul nu consumă cuvinte. Cu puține resurse, Lear introduce în cinci versuri un personaj, o problemă, o cuantifică și o închide printr-o imagine imposibilă. Costul narativ e minim; randamentul imaginativ, enorm.

Într-o lume dominată de măsurare, standardizare și eficiență, Lear transformă inventarul în nonsens. Numără cu precizie, dar ce numără e imposibil.

La Lear, forma e disciplinată, conținutul o refuză.

Limerick-ul are, în general, schema de rimă AABBA: primele două versuri stabilesc situația, următoarele două o complică, iar ultimul închide cercul, adesea reluând sau deformând imaginea inițială. Structura aproape mecanică îi permite autorului să introducă în ea orice fel de absurditate.

În termeni economici, limerick-ul are o productivitate extraordinară: input mic, output mare.

Lear e contemporan cu industrializarea britanică și cu o societate tot mai preocupată de cifre, categorii și măsurători. Nonsensul său poate fi citit, fără a deveni un pamflet economic, ca o joacă inteligentă cu noua obsesie a ordinii.

El numără păsările din barbă, dar nu le controlează. Clasifică fără să explice. Descrie, nu raționalizează. E o economie în care eficiența produce inutilitate, iar ordinea — absurd.

Poate tocmai de aceea limerick-ul lui Lear continuă să funcționeze: nu oferă o lume fără reguli, ci una în care-s aplicate impecabil unui obiect absurd.

Secretul economic al limerick-ului e densitatea, nu capitalul. Fiecare cuvânt lucrează: rima duce povestea înainte, ritmul pregătește poanta, iar ultimul vers produce un randament comic mai mare decât investiția în primele patru.

Lear face din economia mijloacelor o artă. Dar limerick-ul nu rămâne captiv în nonsensul victorian: continuă să circule, să devină armă satirică și, uneori, instrument de negociere socială. Peste un secol, ajunge într-un loc improbabil: în diplomație.

Anul 1965 surprinde o relație UK-US tensionată. Economia britanică e sub presiune, Londra are nevoie de sprijin american, iar poziția premierului laburist Harold Wilson față de războiul din Vietnam accentuează tensiunile politice.

Există însă o coincidență economică prea bună pentru a fi ignorată. Prințesa Margaret și soțul ei, fotograful Antony Armstrong-Jones, Earl of Snowdon, merg la Washington, unde-s primiți de președintele Lyndon B. Johnson. La dineul de la Casa Albă din 17 noiembrie 1965, Johnson leagă în discursul său vizita de problematica contului curent: după ce laudă popularitatea prințesei și atenția presei asupra călătoriei, spune în registru comic că aceasta a „ajutat” balanța de plăți a Statelor Unite. Nu e doar o glumă: administrația Johnson încearcă să reducă deficitul, inclusiv prin atragerea turiștilor străini în SUA.

În The Crown, aceeași seară arată cât de mult poate produce un limerick cu puține resurse.

În episodul „Margaretology”, în care e amintită și celebra fotografie din cadă, surprinsă de Snowdon în timp ce Margaret poartă Tiara Poltimore, prințesa nu încearcă să rezolve impasul printr-un discurs diplomatic sau despre finanțe. Dimpotrivă, serialul îi atribuie o strategie mult mai riscantă: să reducă distanța dintre interlocutori prin umor și transgresiune.

La un moment dat, ea recită două limerick-uri obscene. Primul:

There was a young
woman from Delaware

Who liked to make love
in her underwear.

A terrible prude,

She would never go
nude,

And her bum, hips, and
tits she would never bare.

În replică, Johnson improvizează un limerick despre un tânăr din Wisconsin:

There was a young man
from Wisconsin

Who was blessed with
an enormously large...

Johnson!

Poanta se oprește aici — iar tocmai întreruperea o face amuzantă.

Margaret continuă cu al doilea ei limerick:

There was a young lady
from Dallas

Who used a dynamite
stick as a phallus.

They found her vagina

In North Carolina,

And her arsehole in
Buckingham Palace.

E o distanță enormă față de bătrânul lui Lear și păsările din barbă. Formal, mecanismul e același: AABBA, comprimare, escaladare și lovitură finală. Se schimbă doar marfa transportată de aceeași infrastructură poetică: la Lear circulă nonsensul inocent; în The Crown, șocul.

Iar aici metafora economică devine inevitabilă. Limerick-ul e un mijloc de comunicare cu costuri mici și efect potențial enorm. Într-o situație diplomatică blocată, în care fiecare cuvânt oficial adaugă un strat de protocol, cinci versuri obscene pot face contrariul: apropie temporar două persoane care reprezintă două state.

În logica serialului, Margaret schimbă pentru câteva momente protocolul pe complicitate. Când canalele formale își pierd randamentul, merită investit în capital informal — farmec personal și spectacol.

E și o transformare a funcției limerick-ului. La Lear, nonsensul face lumea serioasă ridicolă. La Margaret, limerick-ul face o situație serioasă temporar mai puțin rigidă. În ambele cazuri, forma produce libertate prin economie: nu prin mai mult limbaj, ci prin câteva versuri folosite eficient.

E importantă însă distincția dintre istorie și televiziune. Întâlnirea lui Margaret cu Johnson și dineul de la Casa Albă au loc în realitate; schimbul de limerick-uri din The Crown pare o invenție dramatică. Serialul folosește scena pentru a sugera apropierea dintre cei doi și pentru a imagina umorul ca instrument de deblocare a unei relații anglo-americane tensionate.

Între Lear și Margaret există, așadar, mai mult decât o coincidență de formă: o evoluție a economiei culturale a limerick-ului. La mijlocul secolului al XIX-lea, Lear transformă cinci versuri într-o mașinărie de produs nonsens. Un secol mai târziu, aceeași formă poate transporta satiră și, în imaginarul televiziunii, chiar un soi de capital diplomatic.

Forma rămâne aceeași. Investiția rămâne mică. Randamentul se schimbă. La Lear, cinci versuri și o barbă produc o lume absurdă. La Margaret, cinci versuri și câteva rime obscene sunt prezentate ca fiind capabile să facă ceea ce diplomația oficială nu reușește: să transforme distanța în familiaritate.

Poate că aceasta e, până la urmă, adevărata economie a limerick-ului: nu produce mult, ci dens. Fiecare cuvânt lucrează, fiecare rimă contribuie, iar ultimul vers face diferența.

Edward Lear face din această economie a mijloacelor o artă. Iar The Crown ne amintește că o formă atât de mică poate ajunge în cele mai mari încăperi ale puterii și, pentru câteva clipe, poate schimba regulile jocului.