Keynesianismul european contemporan, de la verde la kaki

De ani buni, nuanța dominantă de culoare a keynesianismului european este verde, tonul devenind tot mai intens pe măsura trecerii timpului. De acum două decenii, din 2005, de la înființarea sistemului tranzacțional de taxare a emisiilor industriale de dioxid de carbon și de redistribuire a banilor obținuți astfel către subvenții de stat menite să sprijine business-urile cu emisii reduse, ceea ce mai de curând a devenit celebrul Green New Deal, s-a profilat progresiv drept cel mai important program de investiții publice din Uniunea Europeană.

Mult timp a părut programul ideal, dotat cu toate ingredientele necesare. Odată că își propunea să prevină sau măcar să frâneze cea mai mare externalitate negativă din istorie: încălzirea dezastruoasă a planetei. Asta punea Europa în prim-planul global al virtuții și conștiinței sociale, în contrast cu America și Asia, mult mai puțin ambițioase din punct de vedere climatic.

În al doilea rând, părea că este aliniat, cel puțin într-o oarecare măsură, cu progresul tehnologic ″natural″ din diferite industrii, în special din cea energetică. Termocentralele pe cărbune, cele fără de care Revoluția Industrială ar fi fost de neimaginat, păreau a fi oricum sortite dispariției. Și nu doar din cauza poluării indiscutabile pe care o produceau, cât mai ales prin prisma ineficienței lor tehnice și financiare în comparație cu tehnologii mai noi.

Astfel, s-a decis că gazul va fi, alături de sectorul nuclear, combustibilul energetic de tranziție către o eră în care electricitatea va fi produsă cu zero emisii. Una în care fermele eoliene, parcurile fotovoltaice, sistemele de stocare, instalațiile de captare a energiei geotermale și fabricile de hidrogen produs prin electroliză din energie regenerabilă vor alimenta o nouă economie, mult mai curată, dar și mai justă, în care nu doar că vom circula cu mașini 100% electrice, ci le vom și descărca surplusul în rețele în orele în care sistemul energetic are nevoie de sprijin pentru echilibrare.

Pe parcurs, la ambiția de decarbonare a ecosistemului energetic al UE s-a adăugat, logic, și cea de ″înverzire″ a industriilor grele. O meta-decarbonare, dacă vreți: da, avem nevoie de panouri solare, invertoare și turbine eoliene pentru regenerabile, dar dacă scopul este reducerea emisiilor, atunci și uzinele care le produc trebuie să-și modifice radical procesele tehnologice, tinzând la rândul lor spre Net Zero. Celor mai energointensivi și mai poluanți producători de elemente vitale pentru economie și societate - oțel, ciment, îngrășăminte chimice și altele - li s-au stabilit, la rândul lor, obiective de ecologizare, cu suprataxare în caz de parcurs nesatisfăcător și cu subvenționarea investițiilor necesare.

Șocul conflictului din Ucraina, la care s-a adăugat criza deficitelor bugetare și, mai de curând, războiul comercial cu Statele Unite, a părut inițial să pună frână Green Deal-ului. În primul rând din cauza dispariției Rusiei ca sursă ieftină și abundentă de combustibil de tranziție, care a scumpit dramatic energia pe tot Bătrântul Continent.

Mai ales după raportul de competitivitate supervizat de Mario Draghi, probabil primul document oficial european care prezintă onest costurile și poverile întregului program verde, vocile care îndeamnă măcar la temperarea ambițiilor climatice ale UE au început să se facă mai bine auzite, în paralel cu cele cu discurs opus.

Complicarea relației cu SUA a adus încă un element în ecuație. Americanii par într-un proces, deocamdată lent, de dezangajare militară în Europa, inclusiv în Ucraina, coroborat cu apeluri tot mai insistente către majorarea radicală a procentului din PIB alocat apărării de țările membre NATO, de la 2% la 5%. Astfel că UE are acum încă o urgență: înarmarea. Și a și schițat un program de finanțare în acest scop: ReArm Europe.

Asta pare să schimbe culoarea keynesianismului european de la verde la kaki. În fond și la urma urmei, războiul e mediul ideal de manifestare a intervenționismului de stat în economie și multe industrii abia așteaptă să fie stimulate strategic din această perspectivă.

Astfel că nu ar fi exclus să asistăm la o sinteză ″hibridă″ pe care, cu doar câțiva ani în urmă, nu am fi crezut-o posibilă: The Green New Defense Deal. Pentru că deja ni se spune că cele două ambiții europene majore trebuie urmărite în paralel. Trebuie să luptăm concomitent pe două fronturi, și împotriva încălzirii globale, și împotriva autoritarismului global, ceea ce în Europa înseamnă amenințarea militară rusă.

Deja vedem, deocamdată în prezentări de ″avangardă″ ale unor start-up-uri sau departamente de cercetare ale diferitelor armate, că se propun echipamente militare cu emisii reduse de carbon, de la vehicule la arme propriu-zise. Soldatul viitorului nu va fi doar un automat letal performant, ci și un exemplu de grijă pentru tot ce înseamnă mediul înconjurător. Bineînțeles, cu o singură excepție.

Astfel că, cu un cinism ultim - și spunând sincer ″Doamne ferește!″, bătând totodată în lemn - putem remarca că ceea ce face în primul rând războiul e să-i împuțineze pe cei mai importanți emitenți de CO2 de pe planetă: oamenii. Așa cum propovăduia, de altfel, mentorul lui Keynes, Thomas Malthus, cel care n-a crezut în Revoluția Industrială!