Europa își demolează industria ca să salveze planeta: sacrificiul economic al unei ambiții climatice care nu poate fi realizată de una singură

„Udział UE w globalnej emisji CO2 zmalał do 7%. Na Chiny przypada 30%, na USA 11–13%. J. Lewandowski, GW. LB: sama UE nie uratuje naszej planety.”

În traducere: „Ponderea UE în emisiile globale de CO₂ a scăzut la 7%. Chinei îi revin 30%, iar SUA contribuie cu 11–13%. J. Lewandowski, Gazeta Wyborcza. LB: UE singură nu va salva planeta noastră.”

Afirmația lui Leszek Balcerowicz surprinde o contradicție fundamentală a politicii europene: în numele salvării planetei, Uniunea Europeană riscă să-și sacrifice tocmai baza industrială care i-a asigurat prosperitatea.

Industria auto, sacrificată în numele electrificării

Unul dintre cele mai elocvente exemple e industria auto europeană. Ani la rând, producătorii europeni au construit motoare termice performante, economice și competitive la nivel mondial. Germania, Franța și Italia au dezvoltat tehnologii, lanțuri industriale și milioane de locuri de muncă în jurul acestui sector. Apoi, printr-o combinație de reglementări, obiective climatice și presiune politică, industria a fost împinsă către electrificarea accelerată a automobilului.

Problema nu e existența automobilului electric, ci transformarea unei opțiuni tehnologice într-o direcție industrială aproape obligatorie, înainte ca aceasta să demonstreze că poate fi competitivă fără sprijinul statului.

Automobilul electric a fost promovat prin subvenții, reduceri de taxe și facilități fiscale. Consumatorul a fost stimulat să cumpere, producătorii au fost determinați să investească miliarde, iar guvernele au susținut financiar această tranziție. Cu alte cuvinte, rentabilitatea economică a fost înlocuită, într-o anumită măsură, de rentabilitatea administrativă: produsul era făcut atractiv prin intervenția statului.

Criza energetică și factura tranziției

Criza energetică europeană a scos însă la iveală vulnerabilitățile acestui model. După invadarea Ucrainei de către Rusia și reducerea drastică a livrărilor de gaze rusești și de petrol, Europa s-a confruntat cu prețuri ridicate la energie și cu o presiune suplimentară asupra industriei și bugetelor publice. În paralel, mai multe state au redus sau eliminat subvențiile pentru automobilele electrice. Germania, de exemplu, a încheiat programul de subvenționare la sfârșitul anului 2023.

Au rămas investițiile uriașe, automobilele scumpe, infrastructura încă insuficientă în multe regiuni și dependența de lanțurile de aprovizionare externe, în special în domeniul bateriilor. În loc să-și consolideze avantajul tehnologic, Europa s-a trezit concurând cu producătorii chinezi într-un domeniu în care aceștia au dobândit un avantaj important de cost și de scară.

Motoarele termice, eliminate din competiție

Nici motoarele termice nu au fost lăsate să concureze în condiții neutre. Dezvoltarea lor a fost descurajată prin reglementări din ce în ce mai restrictive, iar perspectiva eliminării treptate a vânzărilor de automobile noi cu emisii de CO₂ începând din 2035 a determinat producătorii să-și redirecționeze investițiile. Astfel, Europa riscă să piardă competențele industriale acumulate în decursul mai multor generații, înainte ca alternativa electrică să poată prelua integral funcțiile economice și industriale ale tehnologiei existente.

Fiscalitatea, cealaltă povară asupra automobilului

Dar există și o altă contradicție, de natură fiscală.

Automobilul convențional nu a fost doar restricționat tehnologic, ci și împovărat fiscal. Benzina și motorina suportă accize, TVA și alte taxe care reprezintă o parte substanțială din prețul final. Statul a făcut astfel ca utilizarea automobilului cu motor termic să devină tot mai costisitoare, în timp ce automobilul electric a fost sprijinit prin facilități și subvenții.

Aici merită amintită observația lui Gustave Le Bon referitoare la mecanismul psihologic al impozitării indirecte:

„Un impozit indirect, chiar exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase. Extras zi de zi din consum, prin fracțiuni infime, nu stânjenește obișnuințele maselor și le impresionează prea puțin.”

Este o observație remarcabilă despre fiscalitate și comportamentul colectiv. Consumatorul nu percepe întotdeauna povara fiscală în ansamblul ei. O plătește fragmentat, la fiecare alimentare, fără să calculeze cât din prețul benzinei sau motorinei ajunge efectiv la stat. Impozitul devine astfel aproape invizibil prin repetiție, deși efectul său cumulat e considerabil.

Avertismentele economiei: dependența de China

Există și o problemă economică mai profundă, documentată în literatura de specialitate.

Un studiu al Fondului Monetar Internațional din 2024, intitulat Europe’s Shift to EVs Amid Intensifying Global Competition, analizează tocmai tensiunea dintre electrificarea transportului, competitivitatea europeană și ascensiunea industriei auto chineze. Autorii arată că Europa pornește cu un dezavantaj competitiv în producția de automobile electrice, după decenii de investiții și specializare în tehnologia motoarelor termice.

De asemenea, cercetările Comisiei Europene prin Centrul Comun de Cercetare (JRC) evidențiază vulnerabilitățile lanțurilor de aprovizionare pentru automobilele electrice și dependența mai mare de importuri în anumite componente esențiale, în special bateriile.

O ambiție europeană cu efecte globale limitate

Așadar, discuția nu e despre a fi împotriva protecției mediului sau a avansului tehnologic. E despre raționalitate economică, competitivitate și proporționalitate.

Dacă UE produce 6–7% din emisiile globale de gaze cu efect de seră, în timp ce China generează 33%-35%, iar Statele Unite circa 11%, e legitim să ne întrebăm dacă sacrificarea competitivității industriale europene reprezintă o strategie eficientă la scară globală.

Reducerea emisiilor europene e un obiectiv legitim. Dar ce se întâmplă dacă producția industrială se mută în alte regiuni ale lumii, unde energia e mai ieftină, reglementările-s diferite, iar emisiile asociate producției continuă să crească? Europa ar putea ajunge să importe produsele pe care înainte le fabrica, să importe tehnologiile pe care înainte le inventa și să plătească mai mult pentru propria tranziție energetică.

Aceasta e adevărata contradicție: o politică poate urmări un obiectiv ecologic legitim și, în același timp, să producă efecte economice contrare intereselor societății pe care pretinde că o protejează.

Cine salvează planeta de costul salvării ei?

Planeta nu are nevoie de o Europă dezindustrializată, ci de una competitivă, capabilă să inoveze, să producă și să dezvolte tehnologii eficiente fără să-și distrugă propriile avantaje economice.

Leszek Balcerowicz are dreptate să atragă atenția asupra limitelor unei acțiuni unilaterale: UE singură nu va salva planeta. Dar poate, în numele acestui obiectiv, să-și sacrifice industria, să-și slăbească economia și să-și transfere dependențele tehnologice către concurenți. Iar aceasta ar fi o factură economică pe care generațiile următoare o vor plăti mult timp.


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review